Repere greșite

0
155

De (prea) multe ori reacționăm anapoda. Râdem când ar trebui să plângem și facem „înmormântare“ când nu e cazul. Trei copii, nu mai mari de opt, poate nouă ani au tăbărât efectiv într-un tramvai. Nu erau dintr-aceia rău îmbrăcaţi. Hainele curate şi încălţările asemenea arătau că aceşti copilandri erau, cel puţin din acest punct de vedere, de condiţie onorabilă. Cum spuneam şi nu exagerăm cei trei au cotropit efectiv tramvaiul. Puţin mai târziu am înţeles şi motivul. Ei continuau o bătălie care începuse în staţie. Ei se certau pentru o doză de suc. Unul o ţinea strâns în mână asemenea unui vultur care-şi ţine prada în gheare. Ceilalţi doi au sărit pe el cu pumnii. La început credeam că este o joacă. La fel credeau şi ceilalţi „locuitori” temporari ai mij­locului de transport. Puţin mai târziu mi-am dat seama că joaca nu era tocmai joacă, iar pumnii erau cât se poate de serioşi. Am încercat să-i despart pe aceşti micuţi, dar ei îşi vedeau în continuare de treabă. Trist este că nimeni din tramvai nu părea afectat. În sensul de a avea măcar o minimă reacţie. Nu. Picioare, pumni şi pălmi… curgeau în continuare. Însă cel mai frapant a fost un tablou care va urma. Cei trei tot migrau când pe o banchetă, când pe alta. Până la urmă au ajuns în faţa a doi tineri, deja adolescenţi. Apa­rent apatici cei doi aveau urechile înfundate cu căştile unor fire ce duceau la telefoane mobile. Vorba reclamei: câte un smartphone pentru fiecare român. Cei doi, pe care nici măcar un tsunami nu părea să-i scoată din aparenta letargie, tresar brusc, de parcă ar fi fost curentaţi. Tresar la vederea „spectacolului” din faţa lor. Dar nu pentru a interveni în sensul de a stinge bătaia dintre cei trei. Nici pe departe. Ei şi-au scos căştile din urechi, ca să audă mai bine. Şi au început să se amuze şi să se hli­zească ca la un spectacol. Se distrau copios de parcă în faţa lor s-ar fi derulat o comedie. Când de fapt era o luptă. Lupta pentru o gură de suc din doza mult disputată. Ca­petele lor bine îngrijite şi frezate au continuau să râdă tâmp, impersonal de parcă ar fi privit un joc pe dispozitivele lor mobile. Numai că acolo era o „felie” de luptă. Care nu era nici pe departe normală. Nici în tramvai şi nici măcar în altă parte. Ce e de-a dreptul strigător la cer este apatia generală. Totuşi cei mai mulţi au o scuză. Măcar nu râdeau. Pe când tinerii… pitecantropi se distrau copios de suferinţa care li se derula prin faţa ochilor. Şi nu au intervenit, cum ar fi fost normal. De fapt aici e marea dramă: declanşarea unei reacţii diametral opuse faţă de cea normală. Şi care arată destul de clar, un fenomen pe care îl vedem cu toţii, dar pe care ne ferim să-l spunem şi anume acela de alienare. O alienare aproape cvasigenerală şi în toate sferele. Iar asta se întâmplă pentru că s-a pierdut busola. S-au pierdut reperele şi ierarhiile, în orice domeniu. Aici e marea problemă. Când albul devine negru şi negrul este luat drept alb. Adică – repere greșite.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.