65 DE ANI DE LA REVOLTA ANTICOMUNISTĂ DIN ŞEPREUŞ- ARGUMENT

În vara acestui an se împlinesc 65 de ani de la revolta ţărănească din localitatea Şepreuş, judeţul Arad, revoltă îndreptată în mod vădit împotriva rânduielilor comuniste, care începeau să se înfiripe şi în această parte de ţară. Cu toată că astfel de manifestări anti-comuniste au mai avut loc, exact în aceeaşi perioadă a anului, şi în alte localităţi din judeţele Arad, Timiş sau Bihor, revolta de la Şepreuş este, totuşi, unică în felul său. Atât prin dimensiunea revoltei şi prin amploarea reprimării acesteia de către autorităţile comuniste, cât mai ales prin tradiţia luptelor pentru drepturi sociale şi naţionale de care au dat dovadă locuitorii de aici. De-a lungul istoriei noastre naţionale, şepreuşenii s-au revoltat de cel puţin trei ori împotriva sistemelor opresive ale vremii, dovedind un extraordinar spirit civic şi naţional, chiar dacă reprimările ulterioare au fost, de cele mai multe ori, extrem de sângeroase. Prima răscoală a locuitorilor din Şepreuş are loc în anul 1824 şi porneşte de la o nedreptate făcută iobagilor de aici de către proprietarul de pământ. Cea de-a doua revoltă a şepreuşenilor se produce în anul 1902, când autorităţile maghiare încearcă să falsifice rezultatul alegerilor locale şi să impună un alt primar în fruntea comunei, decât cel ales de către cetăţeni. În fine, a treia mare ridicare la luptă a locuitorilor din Şepreuş are loc la începutul lunii august 1949, când sătenii se revoltă deschis împotriva cotelor comuniste, care prevedeau ca 80% din producţia de cereale să fie luată de la agricultori şi predată autorităţilor. În toate cele trei cazuri, ca o caracteristică absolut onorabilă a locuitorilor din Şepreuş, constatăm faptul că toată localitatea s-a ridicat la luptă, fără nici o excepţie. O conduită civică demnă de invidiat, care face ca localitatea Şepreuş să se remarce prin tradiţia luptei împotriva sistemelor opresive, oricare ar fi acestea.

Revolta din anul 1824

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, comunitatea iobăgească din localitatea Şepreuş avea să se confrunte cu un nou curent care se manifesta pe plan european în ceea ce priveşte exploataţiile agricole, şi anume cu forma alodială a proprietăţii. Altfel spus, cu acea formă de organizare a agriculturii, în care ponderea principală o deţineau nu sesiile iobăgeşti, ci alodiul moşieresc. În perioada 1818-1822, majoritatea domeniilor camerale au fost vândute prin scoaterea acestora la licitaţie, iar noua burghezie, îmbogăţită în urma războaielor napoleoniene, a cumpărat numeroase terenuri în această zonă. Aşa s-a întâmplat şi la Şepreuş, unde familia de origine armeană Czaran (Antal, Janos, Istvan şi Kristof), îmbogăţită de pe urma comerţului cu porci, a cumpărat domeniul în cauză. De îndată ce domeniul Şepreuş a intrat în stăpânirea deplină a familiei Czaran, noii proprietari au început să-şi delimiteze teritoriul în folosul propriu. Adică, rectificând hotarul şi delimitând sesiile iobăgeşti de terenurile alodiale în funcţie de fertilitatea solului. În locul terenurilor de bună calitate pe care le-au deţinut, ţăranii s-au trezit cu locuri mărăcinoase sau mlăştinoase, total neproductive pentru agricultură. Mai mult, majoritatea livezilor „au căzut” în teritoriul alodial, fără ca iobagii şepreuşeni să fie despăgubiţi în vreun fel. Aceste pierderi de pământ au nemulţumit întregul sat, care n-a fost dispus să accepte împărţeala noilor proprietari. Juzii şi juraţii iobagilor au organizat rezistenţa satului, iar în anul 1823 sătenii se adresează în scris organelor comitatense, iar mai apoi Consiliului locotenenţial regal din Buda. Neprimind nici un răspuns, şepreuşenii se adresează în scris, un an mai târziu însuşi împăratului de la Viena. Pe data de 19 iunie 1824, solgbirăul plasei Chişineu, împreună cu un corp de soldaţi vin la Şepreuş şi-i ameninţă pe săteni să accepte condiţiile impuse de familia Czaran, în caz contrar vor trece la distrugerea satului. Şepreuşenii nu s-au lăsat intimidaţi ci, înarmaţi cu furci, bâte şi bolovani l-au alungat pe solgbirău şi pe soldaţii din subordinea acestuia, inclusiv pe vicecomitele care venise de la Arad. Nici protopopul, care îi îndemna pe iobagi la ascultare, nu a fost cruţat, fiind ameninţat cu moartea. Comitele trimite la Şepreuş un detaşament înarmat şi, timp de 30 de zile, satul a fost ţinut sub ocupaţie armată. Sute de ţărani a fost arestaţi şi trimişi la închisoarea din Cetatea Aradului, dar răscoala aprinsă de şepreuşeni s-a extins şi în satele din jur, Sintea Mare, Nădab, Şimand, Cermei şi Apateu. Spiritele nu s-au liniştit, iar iobagul Stana Gheorghe îi adună pe toţi locuitorii la marginea satului, îndemnându-i la rezistenţă. Sătenii refuză să execute lucrările agricole, iar în primăvara anului următor, pe 19 aprilie 1825, o comisie comitatensă soseşte la Şepreuş pentru a asculta doleanţele sătenilor. Ancheta comitatensă reglementează diferendul dintre sătenii din Şepreuş şi familia Czaran printr-un compromis, astfel că pentru livezile confiscate iobagii sunt despăgubiţi, li se restituie loturile fertile din extravilan, pe care avuseseră înainte de reglementarea de hotar, iar suprafaţa de păşune comunală a fost fixată în raport cu efectivul de animale existent. Tot în această perioadă, ca urmare a reîmpărţirii loturilor intravilane, se delimitează străzile şi uliţele interioare, iar satul începe să prindă conturul urbanistic pe care-l cunoaştem astăzi. Din punct de vedere demografic, conform recensământului din 1850, satul Şepreuş avea 2.649 de locuitori, dintre care 2.621 români ortodocşi şi 28 catolici. Mai remarcăm o manifestare a sătenilor din Şepreuş, legată de dorinţa lor de libertate : deşi legea cu privire la desfiinţarea iobăgiei, ca urmare a Revoluţiei de la 1848, a fost publicată şi aplicată oficial de la 1 mai 1848, şepreuşenii renunţaseră in corpore la iobăgie încă de la sfârşitul lunii martie 1848. În plus, când oficialităţile comitatense au venit să le facă cunoscute prevederile legii revoluţionare, sătenii s-au plâns de împărţeala nedreaptă a păşunii, care nu mai fusese reactualizată în raport cu numărul de animale.

Revolta din anul 1903

În intervalul 1900-1903, impozitul comunal a crescut la Şepreuş cu 50%, îndeosebi datorită măririi nejustificate a aparatului administrativ. Această măsură a edililor locali avea să stârnească mânia şepreuşenilor, cu atât mai mult cu cât sătenii erau nemulţumiţi şi de diferenţierea nedreaptă a impozitului de stat pentru pământul arabil, care prevedea ca ţăranii să plătească 6 coroane pentru fiecare iugăr, în timp ce moşierul plătea doar 1,03 coroane. În plus, moşierul Rozvny s-a înţeles cu reprezentanţii antistiei comunale (consiliului local) pentru ca aceştia să voteze cumpărarea a 981 iugăre de teren în contul ţăranilor şepreuşeni, din moşia lui. În realitate, moşierul dorea să scape de acest teren de categorie slabă şi aflat într-o zonă inundabilă, la un preţ piperat şi pe cheltuiala gospodarilor şepreuşeni. Evident, sătenii recţionează faţă de această samavolnicie, plângându-se până la autoritatea comitatensă, iar moşierul eşuează în încercarea sa. Mai mult, comisia comitatului Arad i-a îndepărtat din funcţie pe primarul şi pe judele de lege din Şepreuş, organizând alegeri anticipate locale pentru data de 17 ianuarie 1902. Candidatul de primar, susţinut de către ţăranii din Şepreuş a fost Mihai Incicău, avându-l ca şi contra-candidat pe Pârv Flore „a lui Lică”, susţinut de către autorităţi şi de către marii moşieri. Pentru impunerea cadidatului favorit – net dezavantajat în cazul unor alegeri corecte – autorităţiile modifică unilateral data alegerilor, fără a face public acest lucru. Acest lucru conduce la câştigarea alegerilor de către candidatul susţinut de autorităţi, fapt care stârneşte revolta şepreuşenilor. Mai mult, noul primar trece la ameninţări şi reia problema cumpărării pământului mlăştinos deţinut de către Rozvny în sarcina comunităţii. Şepreuşenii reclamă aceste abuzuri la comite, astfel că autorităţile anulează alegerile şi fixează un nou scrutin electoral pentru data de 7 mai 1903. Candidează tot Pârv Flore „ a lui Lică”, ca om de încredere al autorităţilor locale, bucurându-se şi de sprijinul protopretorului Csukay Gyula din Chişineu-Criş, iar candidat al sătenilor este desemnat Iosif Mate. Autorităţiile nu se dezmint şi îl desemnează pe protopretorul Csukay Gyula ca şef al comisiei electorale, iar ca preşedinte a comisiei de numărare a votului tocmai pe… Jozef Rozvny. Altfel spus, lupul paznic la oi. Evident, cei care îl votează pe Pârv Flore pot să-şi exercite şi de două sau chiar de trei ori dreptul la vot, în timp ce peste 30 de săteni cu drept de vor sunt respinşi de la urne pe diverse motive închipuite (la acea vreme, votul era deschis). Protopretorul a adus în localitate şi o unitate de jandarmi, pentru a intimida masa de cetăţeni, iar la ora 12,30, nemaifiind votanţi, s-a trecut la numărarea voturilor. Spre surpriza autorităţilor, candidatul sătenilor, Iosif Mate „a Bărănieştilor”, a obţinut cu trei voturi peste candidatul susţinut de oficialităţi. Se anunţă rezultatul votului, sătenii ovaţionează succesul propriului candidat, dar moşierul Rozvny nu se resemnează cu înfrângerea şi solicită continuarea alegerilor. După reluarea votului, deşi se mai prezintă doar un singur votant, candidatul Flore Pârv este desemnat câştigător cu un avans de … şase voturi. Exasperaţi, sătenii se revoltă faţă de această nedreptate flagrantă, dar jandarmii trag în plin, fără somaţie, şi ucid şase persoane : Todor Toma, Petru Suciu, Vasile Suciu, Ioan Turcuş, Tudura Suciu şi Toader Cipoş. Alţi 35 de săteni sunt răniţi grav, dintre care îi amintim pe Iosif Veliciu, Micula Veliciu, Petru Henţ, Ioan Henţ, Gabor Pavel, George Pârv, Ioan Horga, Todor Suciu şi Petru Sălăjan. Protopretorul Csukay Gyula, de teama unei revolte de amploare a sătenilor, cere sprijinul autorităţilor comitatense, care trimit o companie militară în localitate. Cazul de la Şepreuş devine un subiect major de presă în ziarul românesc arădean „Tribuna”, unde Roman Ciorogariu, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Mihai Veliciu, Sever Bocu şi, mai ales, prim redactorul Ioan Russu-Şirianu scriu pe prima pagină o sumedenie de articole incriminatoare despre „masacrul de la Şepreuş”. Cazul Şepreuş nu poate fi evitat nici în congregaţia comitatensă din noiembrie 1903, când Mihai Veliciu şi Ştefan Cicio Pop cer deschis autorităţilor să ia măsurile de rigoare şi să-i pedepsească pe vinovaţi. Evident, nu se ia nici o măsură, dar lucrurile se rezolvă oarecum pe plan local, în sensul că primarul Flore Pârv, speriat de amploarea conflictului şi de moartea sau rănirea gravă a multor săteni, demisionează. Cel mai probabil că a fost şi ameninţat de unii dintre şepreuşeni. Se ţin noi alegeri, câştigate detaşat de către Iosif Mate, rămas singur în competiţia electorală, deoarece autorităţile se tem să mai desemneze un contra-candidat împotriva celui susţinut masiv de către săteni.

Memorandistul Mihai Veliciu, o personalitate emblematică pentru Şepreuş

Unul dintre fruntaşii Partidului Naţional Român din Transilvania, care s-a impus atât în congregaţia comitatensă arădeană, cât şi în elaborarea şi susţinerea Memorandului din 1892 a fost, cu siguranţă, avocatul şepreuşean Mihai Veliciu. Născut în localitatea Şepreuş la data de 26 mai 1846, din părinţi iobagi, Mihai Veliciu se impune de tânăr ca un intelectual de marcă, cu o profundă trăire românească. Alături de Vasile Mangra, Nicolae Oncu, Roman Ciorogariu, Ioan Slavici, Octavian Goga, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Ştefan Cicio Pop şi atâţia alţi lideri politici români din comitatul Aradului, Mihai Veliciu reuşeşte să impună Aradul pe poziţia de capitală politică a românilor transilvăneni, locul în care se luau cele mai importante decizii privitoare la lupta românilor pentru drepturi sociale şi naţionale. După terminarea studiilor de drept, Mihai Veliciu se reîntoarce în satul natal, la Şepreuş, unde funcţionează ca şi notar comunal. De pe această poziţie, militează neîntrerupt pentru respectarea drepturilor sătenilor şi, mai ales, pentru folosirea exclusivă a limbii române în administraţia locală. Exact din acest motiv este şi destituit din funcţia de notar comunal, în anul 1876, după care se orientează înspre profesia liberală de avocat, mult mai puţin dependentă de abuzurile administraţiei maghiare. Evident, şi de pe această poziţie apără interesele românilor asupriţi, pledând de foarte multe ori fără nici un fel de onorariu pentru ţăranii sau comercianţii români din comitat. Apogeul carierei sale politice îl constituie Memorandul din 1892, pe care românii transilvăneni îl înaintează împăratului la Viena. Este condamnat în procesul Memorandului şi, alături de ceilalţi memorandişti români transilvăneni, este condamnat la ani grei de temniţă. Este închis la Vaţ, alături de Ioan Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Teodor Mihali, Aurel Suciu şi atîţia alţii. Întemniţaţi la 27 iulie 1894, detenţia memorandiştilor se va încheia la 15 septembrie 1895, când vor fi graţiaţi de către împărat. În semn de mulţumire pentru actul graţierii – cu toate că făcuseră aproape un an şi jumătate de temniţă – memorandiştii sunt îndemnaţi să alcătuiască o scrisoare de mulţumire adresată împăratului. Acest îndemn venea şi dinspre Bucureşti, deoarece se considera că regele Carol I avusese un rol major în eliberarea memorandiştilor, graţie intervenţiilor sale pe lângă împăratul Franz Iosif în urma întâlnirii celor doi de la Ischl, din 9-10 august 1895. Singurul memorandist care refuză această umilinţă este Mihai Veliciu, toţi ceilalţi semnând scrisoarea de mulţumire. Şepreuşeanul Mihai Veliciu vedea lucrurile altfel, cu mai multă demnitate, şi nu înţelegea de ce trebuie să-i mulţumească aceluiaşi împărat care, la momentul 1892, refuzase să-i primească pe peţiţionarii români cu Memorandul la tron şi îi lăsase „la mâna” autorităţilor de la Budapesta. Revenit în libertate, avocatul Mihai Veliciu se implică mai departe în luptele politice ale românilor transilvăneni, inclusiv în ultmii ani de viaţă când, imobilizat într-un scaun cu rotile, este consultat totdeauna în marile decizii politice, culturale sau economice de către noua generaţie de conducători ai Partidului Naţional Român. Trece la cele veşnice în data de 26 aprilie 1921, ajungând să trăiască împlinirea visului pentru care a luptat vreme de o viaţă, înfăptuirea Unirii celei Mari de la 1 Decembrie 191

Pornit de jos, dintr-o familie de iobagi şepreuşeni, Mihai Veliciu urcă treptele ierarhiei sociale până aproape de vârf, fără să uite nici o clipă locul şi, mai ales, starea din care a plecat. Mărinimos cu cei năpăstuiţi, ferm cu semenii de luptă politică şi intransigent cu rivalii politici, Mihai Veliciu rămâne în istoriografia românească ca fiind singurul memorandist care nu s-a închinat nici măcar împăratului. Un şepreuşean get-beget, care, ştiindu-se cu dreptatea în mână, preferă să cadă pe câmpul de luptă, decât să facă fel de fel de concesii umilitoare duşmanului. La fel ca şi predecesorii săi, iobagii şepreuşeni de la 1824, pe măsura alegătorilor şepreuşeni, contemporani lui, din 1903, pe care îi apără gratuit în interminabilele procese şi recursuri la care au fost supuşi, sau după cum îi vor urma pilda şi descendenţii săi, şepreuşenii neînduplecaţi din august 1949. Iată de ce, Mihai Veliciu rămâne o personalitate emblematică pentru locuitorii comunei Şepreuş şi este păstrat la loc de cinste în memoria contemporanilor.

Revolta anticomunistă din luna august, 1949

Ziua de duminică, 31 iulie 1949 avea să rămână, de-a pururi, în memoria sătenilor din comuna Şepreuş. Tot satul era prezent la o nuntă a unor tineri din localitate când, pe nepusă masă, toboşarul de la Consiliul Popular a convocat oamenii în faţa Primăriei, ca să fie informaţi de către un activist de partid în legătură cu recolta de grâne din acel an. Desigur, principala comunicare făcută de către activistul de partid viza cotele de cereale, pe care gospodarii din Şepreuş trebuiau să le predea statului, în contul despăgubirilor de război faţă de Uniunea Sovietică. Mai mult, plata muncitorilor de la batozele de treierat grâu trebuia făcută în bani de acum încolo, nu în produse, cum era în anii trecuţi. Puşi în faţa acestor „noutăţi”, sătenii din Şepreuş s-au revoltat, comunicându-i activistului de partid că nu le mai rămân cereale pentru hrana zilnică până la recolta următoare. În replică, activistul le-a răspuns că „am văzut multe prune în comună, deci mâncaţi prune cu pâine, că aceasta este hrana ţăranului vara.” La răspunsul cetăţenilor, că nu le mai rămân cereale nici pentru pâine, activistul i-a îndemnat să mănânce fân şi paie. Acest răspuns jignitor a fost, de fapt, scânteia care a aprins flacăra revoltei. Activistul de partid şi toţi ceilalţi din delegaţia acestuia au fost alungaţi afară din comună, cu pietre şi înjurături. Pe loc, sătenii au ales un comitet de conducere a revoltei – sau a „rebeliunii”, cum a rămas în literatura comunistă – comitet din care au făcut parte Stana Ioan, a lui Băndeţ, un ţăran înţelept şi foarte bun gospodar, Stana Simion, zis Nanci, Stana Petru, Sălăjan Ioan, a Huhului, Burcă Teodor, a Brezului şi Pârtan Petru. Sub conducerea acestui comitet, între 2.500 şi 3.000 de săteni s-au adunat în faţa Primăriei şi, considerând că această clădire reprezintă adevăratul mijloc de opresiune a sistemului comunist şi sursa tuturor relelor, au devastat-o. Apoi, au devastat şi magazinul din localitate, de unde au luat toate alimentele de care duceau lipsă li pe care le primeau doar porţionat, pe cartele, după care au dat foc şi fostului conac boieresc, pe cale de a fi transformat în sediu de CAP. Toată noaptea următoare sătenii s-au organizat în patrule şi au păzit drumurile de acces în localitate – numele localităţii, în traducere înseamnă „şapte uşi”, de fapt cele şapte porţi de intrare în comună – de teama unor posibile represalii. Acestea n-au întârziat să apară, deoarece în dimineaţa de 1 august 1949, câteva camioane încărcate cu jandarmi şi-au făcut apariţia pe podul de la moară. Văzând organizarea sătenilor, care blocaseră podul cu grape întoarse cu dinţii în sus, jandarmii s-au retras pentru moment. Apoi, în grupuri pedestre sau călare, jandarmii au încercat să ia podul cu asalt, cu toate că sătenii care păzeau acest obiectiv doreau să ducă tratative cu comandanţii acestora. Văzând că jandarmii încep să-i lovească pe săteni cu patul puştilor şi cu cravaşele, un om de legătură a chemat masa mare de săteni revoltaţi de la Primărie la faţa locului. Mulţimea i-a dezarmat pe jandarmi, luându-le caii şi armamentul, dar la scurtă vreme au apărut mai mulţi soldaţi şi securişti, în număr mare. Au loc schimburi de focuri, soldaţii folosind – pentru intimidarea sătenilor revoltaţi – mitraliere, grenade şi branduri. Acum se înregistrează şi prima victimă, Ioan Faur, care este ucis de un glonţ. Văzând mulţimea de soldaţi, capii revoltei le recomandă sătenilor să se ascundă, pentru a nu fi ucişi, mulţi dintre ei plecând înspre Munţii Codru Moma, prin satele Beliu, Craiva, Agrişu Mare, Bochia etc. Armata intră în sat şi, din casă în casă, arestează tot ce găseşte în cale : femei, bătrâni, copii, oameni maturi, pe care-i duc, sub escortă, în curtea Primăriei. Regretatul profesor Florin Pârv, autorul monografiei „Şepreuş – vatră de inimă şi suflet”, îşi aminteşte că a fost arestat împreună cu părinţii şi, alături de ceilalţi săteni, au fost ţinuţi zile întregi în beciurile Primăriei, fără apă şi fără pâine. În ziua de 2 august 1949, sătenii din Şepreuş sunt interogaţi cu brutalitate de către organele de Securitate. Unii sunt eliberaţi, alţii sunt duşi la Arad. Avocatul Pârv Teodor, fratele socrului capului revoltei Stana Ioan, Pârv Ioan, socrul capului revoltei Stana Ioan, Incicău Mihai, socrul capului revoltei Stana Simion şi Stana Ioan, cârciumarul din localitate sunt duşi în faţa Primăriei şi împuşcaţi fără cruţare. Împuşcaţi pe la spate, ca să se spună că au fugit de sub escortă, cu toate că nici unul dintre aceştia nu participaseră direct la revoltă. Trupurile lor au fost ţinute două zile pe platoul din faţa Primăriei, iar sătenii erau aduşi cu forţa de către soldaţi, să-i vadă şi să se înspăimânte. Apoi, fără nici o ceremonie religioasă, au fost îngropaţi într-o groapă comună la marginea localităţii. Cei trei fraţi care erau consideraţi ca fiind printre capii revoltei, Stana Ioan, Stana Simion şi Stana Petru, n-au reuşit să fie prinşi de către organele de securitate decât în anul 1952, deşi în tot acest răstimp au stat ascunşi tocmai în sat, pe la rude şi pe la prieteni. Semn cât se poate de clar că revolta de la Şepreuş a fost un fenomen de masă, o revoltă împotriva sistemului comunist împovărător, care atenta la averea şi la libertatea gospodarilor de aici. De fapt, tot în această perioadă înregistrăm revolte similare, dar de mai mică intensitate, în satele limitrofe Apateu, Şomoşcheş, Berechiu, Coroi, Craiva, dar şi în localităţi din judeţele Bihor şi Timiş. Remarcăm şi faptul că, în fiecare dintre aceste localităţi revoltate, au avut loc execuţii cu sânge rece, pentru înspăimântarea localnicilor. La Şomoşcheş au fost executaţi Ioan Faur şi Gheorghe Margine, la Apateu Simion Stana, Ioan Manhu şi Petru Moţ, iar la Berechiu Petre Ilonca. În toate aceste cazuri, motivul execuţiei a fost declarat „fuga de sub escortă”. La Şepreuş, 40 de săteni sunt condamnaţi la ani grei de puşcărie şi şase familii sunt deportate.

Lista condamnărilor din Şepreuş

1.Stana Simion, zis Nanci – 20 de ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

2.Stana Ioan, fratele – 16 ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

3.Stana Petru, fratele – 13 ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

4.Pârtan Petru, zis a Pârtanului – 10 ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

5.Sălăjan Ioan, zis a Huhului – 8 ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

6.Burcă Teodor, zis a Brezului – 8 ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

7.Roşca Gheorghe, zis a Doghii – 6 ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

8. Suciu Mihai, zis a Dorului – 5 ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

9.Incicău Ioan, 5 ani de temniţă.

10.Chebeleu Ioan, 4 ani.

11.Horga Mihai, 4 ani.

12.Petraş Mihai, 3 ani.

13.Petica Gheorghe, 3 ani.

14.Halangău Mihai, 3 ani.

15.Suciu Teodor, 3 ani.

16.Cochirla Orădan, 5 ani.

17.Roşca Flore, 2 ani.

18.Pavel Ioan, 2 ani.

19.Stana Traian, 2 ani.

Alţi cetăţeni din Şepreuş au primit pedepse mai mici, între un an şi doi ani de temniţă

Bibliografie

1.Florin Pârvu, Şepreuş – vatră de inimă şi suflet, Monografie, Editura Viaţa Arădeană, Arad, 2001.

2.Corneliu Cornea, Luptători şi martiri ai rezistenţei anticomuniste din judeţul Arad, Editura Multimedia, Arad, 2007.

3.Gabriel Moisă, Colectivizare, rezistenţă şi represiune în vestul României, Editura Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, 1999.

4.Mihai Veliciu, Tatăl meu – Mihai Veliciu, Editura Mirador, Arad, 1996.

5.Lucian Petraş, Politică şi demers naţional în comitatul Aradului (1895-1916), Editura Brumar, Timişoara, 2008.