Criza din Parlament

În decembrie 1989 maestrul Re­bengiuc a făcut un gest istoric. Mai precis, a dus la Televiziunea Română pe a cărei siglă scria pe atunci cu litere de-o şchioapă ,,Liberă” un sul de hârtie igienică şi a cerut demnitarilor comunişti să se şteargă la gură îna­inte de a vorbi despre democraţie. Ieşirea la rampă a fost filmată în direct şi la momentul respectiv a produs multă vâlvă, iar câteva luni mai târziu maestrului era să i se aplece din aceas­tă pricină, minerii veniţi să planteze trandafiri în Piaţa Universităţii cău­tându-l să-i înmoaie cu mânie proletară spinarea, cu târnăcoape şi furtune cu miez de oţel. La fel ca şi acum, despre anumite lucruri, de altfel cât se poate de fireşti într-o societate normală vorbeau doar neaveniţii. Acum două decenii, foştii torţionari, sifonari ori pupincurişti comunişti se erijau în apărători ai valorilor democratice de nu mai aveai loc la tv de tot felul de lepădături care imediat după diluviul decembrist şi-au scos patalamele de deţinuţi politici ori disidenţi. La fel cum astăzi toţi hoţii se dau eroi ai luptei anticorupţie.
Şi din păcate la apelul aleşilor boborului care se văicăresc în direct că au rămas fără hârtie igienică nu mai apare nici un Rebengiuc care să le ducă gratis mult râvnitul şi atât de necesarul produs. Criza din Parlament s-ar putea rezolva fără licitaţii făcute pe banii noştrii pentru achiziţionarea curpapirului devenit în aceste zile vital pentru bunul mers al ţării. În semn de solidaritate cu nevoiaşii tot mai numeroşi, aceştia ar putea folosi frunze de căptălan (brusture) ori coceni de porumb pe care bineânţeles vor trebui să-i lege de lanţurile toaletelor ca să nu-i fure hoţii ce-au împânzit după cum ne-au obişnuit de atâta vreme primul for al ţării. Chiar dacă metoda aduce aminte de Evul Mediu, este una bio şi sper că va fi acceptată de Uniunea Europeană care se dă apărătoarea naturii dar în schimb ne îndeasă cu nemiluita E-uri şi alte chimicale pe grumaz.
Organizarea cu surle şi trâmbiţe a unei licitaţii care să aducă un surplus de confort (pe lângă statul pe banii noştrii pe scaune frumos tapiţonate) dosurilor aleşilor noştrii este o sfidare la adresa nevoilor unei societăţi aflate din cauza sărăciei în pragul disoluţiei. Pentru că au explicat fără nici o ruşine că nu acceptă orice fel de hârtie igie­nică, doar obrazul subţire cu cheltuială se ţine, ar mai merita o mineriadă care să-i şteargă la fund cu bâta, iar apoi să-i expedieze acolo unde le este locul. Şi anume la closetul părintesc din dosul curţii, iar odată ajunşi acolo şi urcaţi pe tron să aştepte să le pice bani din cer fără să facă nimic pentru alegători ci doar în interes propriu, aşa cum primesc de mai bine de două decenii.