Hai echipa!

Se ştie că la nivel judeţean fotbalul este practicat de sportivi mai din topor, nu de domnişoare, dar asta nu face decât să sporească farmecul confruntărilor duminicale. Pentru că nu mergem la meci doar ca să mâncăm seminţe şi a socializa pe tema celor petrecute de-a lungul săptămânii. Ca spectatori, avem nevoie şi de o doză de adrenalină, iar asta nu poate fi dată decât de confruntarea uneori feroce din teren, pentru că nu-i aşa, dacă am avea parte mereu de eleganţa unui jucător de clasa lui Gică Popescu ne- am plictisi şi-am lăsa deoparte mingea în favoarea bâtei de oină. În divizile Promoţie sau Onoare se suduie şi faultează la fel de mult ca- n eşaloanele superioare, dar legătura dintre spectatori şi fotbalişti este mult mai strânsă. Se cunosc de-o viaţă, împărtăşeşc pasiuni comune şi frecventează aceleaşi birturi, aşa că este cât se poate de normal ca unii să riposteze violent atunci când îşi văd favoriţi scoşi de pe teren cu targa. De obicei violenţa este verbală, dar se exclude cea cu referire la origini, rareori se ajunge la o îmbrânceală, darămite la pumni ori alte delicatese, cum ar fii parul şi ranga. Conştienţii de faptul că o amendă ar fi o povară mult prea grea pentru bugetul şi aşa sărăcăcios al echipei favorite, lumea se limitează la su­dălmi cu mult mai puţin vulgare de­cât la o confruntare Dinamo-Rapid, iar după meci foştii combatanţi se răcoresc împreună la o bere oferită de gazde.
În trecut nu era aşa. Din amintirile veteranilor echipei mele de suflet, şi anume Cetate Săvârşin, am aflat că odată la Secusigiu s-au pomenit în teren cu faetonul CAP- ului din loca­litate. Şi- au ajuns să fugă ca iepurii ca să scape întregi în vreme ce erau fugăriţi de ,,bolidul” condus de căruţaşul orbit de mânia rezultatului şi bineînţeles de alcool precum un car de luptă din antichitate. La Aluniş bătaia cu parii era tradiţională. Începea înainte de meci şi se termina a doua zi, taberele schimbându- se în funcţie de sticlele consumate. De obicei nu aveau treabă cu oaspeţii, pur şi simplu îşi plăteau între ei poliţele rămase de peste săptămână, în final problema rezolvându- se prin desfinţarea gardului de unde combatanţii îşi procurau arme albe. Şi astfel se făcu linişte-n sat! Un alt loc în care echipa a vărsat sânge a fost la Sânpetru German, unde în sprijinul cotonogarilor din teren au venit nişte cetăţeni indignaţi de nişte fapte petrecute într-un trecut nebulos la naiba ştie ce discotecă. Şi ar mai fi atâtea de po­vestit…
Aşa că altercaţia petrecută duminica trecută pe stadionul din Săvârşin nu poate fi nici pe departe etichetată drept bătaie cu parii după cum au dezinformat cu voie ori fără de voie unii colegi de breaslă. Criza de nervi a unuia din staff-ul echipei adverse nu merită să afecteze ima­ginea fotbalului judeţean. N-a fost nici pe departe ,,asediu”, ci doar nişte spirite care s-au inflamat după fluierul final din cauza unui grăsan nebun care a înjurat cu spume la gură aidoma unui mistreţ turbat vreme de 90 de minute tot ce a mişcat pe o rază de 500 metri în jurul terenului. Se zice că ,,după ce umbli aia primeşti”, aşa că de ce atâta zoală mediatică?!. Dacă în viitor mai are chef de tămbălău îi facem cadou pe ,,maiorul” Cozgârea din trupele secrete speciale, ca să aibă un omolog de sfadă pe măsură. Atenţie, tocmai s-a întors din Irak!. Mai bine ar zice mersi că incidentul nu s- a petrecut într- un loc mai puţin civilizat decât stadionul de sub poalele Cetăţuiei, şi anume la un bar aflat în preajmă şi de a cărui reputaţie ştie tot judeţul. Hai băieţii, hai echipa! Unciu” vă ve­ghează din ceruri şi este mândru de voi…