Interviu de cititor în mărginimea Zilei zulufilor zvoanei

Maria Sava: Începem cu explicarea opţiunii pentru formatul electronic?
M.A.Christi: Ziua zulufilor zvoanei se încheie cu un text interactiv, scris împreună cu circa 70 de copii de la Şcoala Păuliş. Figurând ca fiică a comunei în monografia locului, mi-am dorit să o şi merit, am scris aşadar şi cu gândul de a aşeza Păulişul pe harta literaturii noastre şi am ales această modalitate. Fundaţia FACT a sponsorizat volumul pentru a-i premia astfel pe copii scriitori, inclusiv pentru participarea lor la proiectul Eu, Mo’zArtino, ca Grup 2 vizibil în jurnalul de la adresa mozartini.wordpress.com… unde apare acest text, ca de altfel şi altele, ale altor grupuri din proiect, vă invit să le citiţi. On-line pare singura posibilitate simplă de expunere a acestei poveşti la tiraj comparativ cu cel al cărţii din librarie, ediţia non-profit pe hârtie a cărţii limitându-se la volumele de premiere plus câteva de protocol.
– Un text al Păulişului de azi? al ruralităţii eterne?…
– … extratemporalităţii lor, ca locuri de intersecţie a trecutului încă prezent, cu viitorul deja venit.
– Al căminarilor casei de mâine, spune dedicaţia… deci cum ne aranjăm cu cei de azi?
– Cititorii mei trăiesc deja cumva şi în casa zilei de mâine, cum reuşesc e taina fiecăruia. Dar chiar lansând cartea pe traseu balistic, s-ajungă mâine… ziua lansării e azi, o zi a celor de azi, întotdeauna şi a zvoanei de mâine.
– Aş spune cititorului tău, celui de azi şi celui de mâine, că-i aşezi în braţe un puzzle.
– Posibil. Îi aşez în braţe filmul unei zile rare, un 30 februarie recuperator de clipe astrale. Greu de spus cât e de lungă ori lată, ziua, totuşi fotogramele fiecărei secunde rămân, în bună tradiţie 24. Închise ca tot atâtea boabe de nisip într-o clepsidră fotogramele astea ar cam da, caleidoscopic, un puzzle în mişcare. Cum anume se-adună ele, precum pilitura de fier de pe masa sub care plimbi un magnet, depinde şi de magnetismul personal al cititorului, logica articulărilor fiind mai degrabă muzicală. Rămâne să-şi răspundă fiecare cât adevăr se găseşte în fiece fotogramă şi cât în mişcarea de n fotograme pe secundă, cu n de la cât până la cât îi vrea sufletul.
– Nu rişti, pe stilul ăsta, să-ţi pierzi cititorii neiubitori de matematici?
– Câte matematici, atâta muzică – din fericire cititorii mei sunt alfabetizaţi, adună doi cu doi, plus au urechile sensibile şi de-o parte a timpanelor şi de cealaltă…
– … drept pentru care titlurile şi subtitlurile scriu veritabile programe de concert…
– … exact, o cheie utilă. Profesorul de matematici ar trebui ajutat de noi toţi când explică matricile alcătuirii şi articulării lumilor prin forţa minţii iubitoare, iar o carte a maternităţii se poate scrie doar iubind adică educând. Matematicile sunt doar cele de metaforă curentă: ecuaţii de timp, identităţi, locuri geometrice… Trăim mulţi dintre noi vieţi aşezate pe făgaşuri pe care ni le asumăm chiar dacă nu ni le-am ales – nu alegem părinţi, patrie, vremuri… le primim şi trăim ca pe mâna de cărţi dintr-un joc de noroc cu legi în schimbare din mers… formalizarea cu ieşire din sistem pare să favorizeze decelarea unui sens chiar când unul evident nu există, chiar când viaţa pare furată.
– Aşadar… o carte a maternităţii scrisă de un dascăl pe tema învăţăcelului.
– Nu sare nimeni peste umbra lui, orice scrii despre este, dar… exact, asta e lumea mea, asta am trăit, asta am scris. Funcţionează, fireşte, şi pariul cultural al racordării la circumspaţiul locuit; pseudo-scenariul de film în principal evită len­toarea demersului livresc, oferind şi scurtătura gânditul în imagini structurate. Câţi dintre noi vom face film din scenariul pe care-l scriem? cei mulţi, care nu, vor, avem la dispoziţie banda desenată virtuală… practic ofer cititorului verba­lizarea unei benzi desenate.
– Deduc că-ţi pare adecvat acest tip de racord la complicatul mediu terestru.
– Am scris, fireşte, cu gândul la film şi echipa sa. Ceea ce răspunde frontului stradal al întrebării sunt oare compatibile spaţii de dimensiuni diferite, respectiv 2D cu nD? Da, cred că un spaţiu minus dimensional poate purta reprezentările altuia, după convenţii de gen, păstrându-le mai mult ori mai puţin, in literă ori spirit. Dar… ar mai fi şi viziunea după care vine un moment în viaţa oricărei reprezentări să se prefacă-n artă, anume adjudecându-şi o extra dimensiune… inefabilă ar fi o parolă pe-aproa­pe, nu gasesc alt termen.
– De exemplu…
– De exemplu… reprezentarea zisă partitură muzicală, un spaţiu 2D golit de timp, cu semne dens structurate, simultane şi eterne, în tandem cu desfăşurarea/infinitatea de posibile decodări temporale, ambele reprezentări de mesaje umane… sau spaţiul fizic vs. reversul său în oglindă… dar se naşte astfel întrebarea care dintre cele două exprimă mai rotund adevărul? reprezen­tarea pluridimensional materializată, sau cea abstractă, minusdimensională, care-şi păstrează tainele?
– Aşadar un volum… expurgat ad usum delphini?
– La vremea domniei minorităţilor îşi redobândeşte drepturile şi acest mod de a vedea lucrurile. Le datorez copiilor până şi faptul că am revenit la scris după un timp de retragere în cromatica sunetului şi culorii, practicând terapii de gen. Ocolesc aluzia culturală dar construiesc pe cultural: pe cel asimilat în sintagma verbală, scrisul fiind o promovare până la recuperare şi re-creere a graiului neaoş… ca zvoană de gen:)
– Ai prelansat cu ani în urmă unele capitole, iar textele copiilor sunt relativ recente…
– Aşa este, cartea a crescut în legea ei timp de vreo duzină – spre chenzină – de ani… şi nu, nu am premeditat s-o închei astfel, s-a-ntâmplat să se-ntâmple, acum însă e limpede că se poate trage linie, ce va mai urma va fi deja o altă poveste.