Eşecul unei lumi

De la un capăt la altul, Europa este în stradă. Nimic nou sub soare, vorba Ecleziastului, pentru că ieşitul în stradă s-a petrecut de foarte multe ori în istorie, de fiecare dată când se stingea o lume sau când apunea un sistem. Acum două mii de ani, creştinii au biruit păgânismul cucerind Colosseumul şi străzile Romei. În urmă cu cinci sute de ani, Cetatea Eternă era din nou cucerită de protestanţii germanici, care au distrus din temelii mercantilismul papal şi au ridicat vălul de pe fereastra unui Ev Mediu întunecat. În urmă cu două sute de ani, străzile marilor capitale europene făceau cunoştinţă cu milioane de „cetăţeni”, un termen încă necunoscut până atunci, dar care lichida definitiv şi iremediabil vechile privilegii nobiliare şi dependenţa socială şi politică a celor fără de proprietăţi funciare. Robota şi iobăgia n-au fost anulate prin decrete împărăteşti sau prin milostenii nobiliare, ci s-au prăbuşit în urma răscoalelor şi revoluţiilor europene, când oamenii s-au strâns şi au cucerit străzile şi, uneori, palatele. Acum o sută de ani, popoarele au răpus imperiile europene. Cum? Fireşte, tot prin luptă de stradă şi prin adunări plebiscitare. Aşa am făcut şi noi, românii, adunându-ne la Alba Iulia în număr de peste o sută de mii, în dricul iernii, la vreme de post şi cu vlădicii în frunte. În urmă cu douăzeci şi ceva de ani, comunismul s-a prăbuşit în Europa centrală şi răsăriteană tot în urma presiunilor venite din stradă. Milioane de oameni au cucerit străzile (şi palatele), alungându-i de la putere pe netrebnicii care se căţăraseră acolo în numele unei „ideologii”. Legat de aceasta, câtă diferenţă între Gheorghe Doja şi Horea, care îşi conduceau armatele de săraci aşezându-se de fiecare dată în fruntea acestora, şi politrucii comunişti, care stăteau, ascunşi, în spatele frontului. Ce se prăbuşeşte astăzi în Europa? Se prăbuşeşte societatea de consum, laolaltă cu strategia îmbogăţirii cu orice preţ şi cu mitul îmbogăţirii peste noapte. Împreună cu acestea se prăbuşeşte şi politicianismul de dugheană de până acum, conform căruia ataşamentul faţă de partid şi linsul şefului reprezintă secretul unei „cariere” şi o sursă sigură de îmbogăţire. Sătui de sărăcie, oamenii cer pricepere şi competenţă din partea celor pe care-i deleagă să le reprezinte interesele. Asta cere strada în aceste zile toride, când grecii, turcii, bulgarii, spaniolii, italienii şi alţi cetăţeni europeni au cucerit spaţiul public. Calea au deschis-o englezii, în urmă cu vreo trei ani, când au arătat lumii întregi cum se face o mişcare socială, cu subiect şi cu predicat. Apropo, aţi mai auzit vreun cârâit de politican pe malurile Tamisei? La noi, în spaţiul mioritic, am „rezolvat” şi mişcarea sindicală. Liderii au confiscat-o, au jefuit-o de patrimoniu, au prostituat-o politic şi, în final, au lichidat-o şi din punct de vedere funcţional. Totul a încremenit. Inclusiv în spaţiul public se mişcă aceleaşi personaje, începând cu Sofia Vicoveanca şi cu Ion Iliescu, Mitică Dragomir, Mircea Sandu, Mugur Ciuvică, Victor Ciutacu…