Emil Floruț: „Bucuriile mari erau de câte ori UTA câștiga”

7 aprilie 1966. Christos Metskas se pregătește să oprească elegant mingea transmisă fin, de pe loc, de Emil Floruț, prietenul și coechipierul lui. Peste două luni, amândoi vor fi în echipa UTA-ei care joacă finala Cupei României cu Steaua, împreună cu Weichelt, Biro, Chivu, Igna, Jac, Pantea, Domide, Țârlea, Axente și Petschovsky III. E încă o superbă generație îmbrăcată în alb și roșu, cea dintre titlurile cucerite în 1954 și 1969. Aradul n-a mai luat trofee în intervalul amintit, dar a știut să-și păstreze aura.
Emil Floruț a jucat șapte ani la UTA, din toamna lui 1959 și până în vara lui 1966. Aradul l-a primit cu mare drag acum câteva zile pe coordonatorul de joc de odinioară, cuprins de sentimente pe care le descrii greu dacă nu le-ai trăit. A venit de la București împreună cu Ion Pârcălab, iar prietenul dintotdeauna, același Metskas, le-a fost aproape tot timpul.
25 august 2013. Înaintea plecării, în liniștea terasei de la President, amintirile curg și sunt amestecate cu zâmbete provocate de poantele care  trădează ce atmosferă vie era pe vremuri în vestiarul UTA-ei.
Ochit de Petschovsky
Floruț a fost juniorul trupei bucureștene Metalul și tot acolo a debutat la seniori. „Plecând militar, am avut șansa ca unitatea militară respectivă să aibă și echipă de fotbal, Zenit București se numea, iar antrenorii îi adunau acolo pe fotbaliștii încorporați. Acolo a fost și Donciu, și el a jucat la UTA la un an după mine”, e refacerea cadrului care l-a purtat către Arad. În spatele mișcării, antrenorul Cibi Braun, care știa tot ce mișcă printre fotbaliștii îmbrăcați în verdele militar grație bunului său prieten Gheorghe Stănculescu, antrenor și el.
„UTA a jucat la București cu Progresul în octombrie 1959, iar a doua zi a programat un amical cu Flacăra Roșie, care juca în Divizia C, acolo am apărut și eu. De la Arad au jucat mai mult rezervele, dar și Petschovsky. El a venit la mine după meci, dacă vrei să vii, uite așa se poate face. Cibi-baci, la fel, iar seara, delegatul UTA-ei mi-a luat adresa, i-am spus că peste o lună urma să fiu lăsat la vatră. Când s-a întâmplat și acest lucru, a venit la București, am semnat pentru transfer, iar în noiembrie 59 eram la Arad”, povestește Emil Floruț.
UTA. Disciplină, de sus în jos
La UTA, în vestiar, lângă liderul „Csala” îl așteptau fotbaliști grei. Coman, Szucs, Kapas, Băcuț, Sereș, Metskas, Tăucean, Pîrcălab. „A trebuit să mă înham la muncă, să fii titular trebuia să muncești. Iar odată intrat în echipă trebuia să te ții de loc. Erau formații bune, erai obligat să te străduiești să fii la nivelul lor. Am avut plăcerea să joc lângă Petschovsky, Izghireanu și ceilalți. Era disciplină, de sus în jos. Kapas a preluat banderola de căpitan după ce s-a retras Petschovsky, nu sufla nimeni. Nu erau motive de nemulțumire sau să tragă pe dreapta să lase tineretul să alerge, nu puteai să-ți permiți asta”, descrie Emil Floruţ atmosfera din rândurile textiliştilor, aflaţi la adăpostul fabricii create de baronul Neuman: „Conducerea uzinei rezolva probleme de familie, de servici, orice. Când UTA m-a legitimat, au vrut să mă încadreze la secţia Galvanizare, era 1,500 de lei salar, bun, dar eu am cerut să fiu la meseria mea, modelor. Cu aceeași funcție am plecat înapoi la București”.
Bucuriile victoriilor
Mereu remarcat în cronicile meciurilor de atunci şi prezent des în caseta marcatorilor, Emil Floruț și-a făcut din plin datoria față de UTA. „E foarte greu să aleg care au fost cele mai frumoase clipe de aici. Mă gândesc la întâlnirile internaționale. Erau puține posibilitățile să pleci în străinătate, dar am reușit să ajungem în țările foste socialiste – Ungaria, Cehoslovacia, Germania Democrată, Bulgaria, chiar și în Grecia am fost. Dar bucuriile mari erau de câte ori UTA câștiga”.
În 1966, s-a retras la București, tot la Metalul, care activa în Divizia B. „Am mai jucat mulți ani, până în 1973, când m-am lăsat și m-am dedicat muncii de antrenor, la juniori, apoi la seniori”, arată fotbalistul ofensiv de acum aproape cinci decenii.
E tot în fotbal și acum, la Juventus București, fiind, o perioadă, și antrenorul fostei adversare a UTA-ei de acum două campionate.
Cu UTA, alegem să nu vorbim despre prezent. E prea dureros. Privirile alunecă pe cronicile UTA-ei de odinioară, decupate de Emil Floruț și strânse cu grijă într-un dosar mai prețios decât orice artefact…