Obiceiuri şi tradiţii de nuntă în Ţara Hălmagiului

Pentru că s-a isprăvit postul Sfintei Marii şi s-a dat dezlegare la nunţi, ne-am gândit să le oferim cititorilor noştri câteva dintre obiceiurile şi tradiţiile de nuntă de odinioară, preluate din excelenta lucrare monografică a profesorului Mager. Fiind evenimentul cel mai de seamă al începutului vieţii de familie, în jurul nunţii s-au creat diferite obiceiuri care s-au transmis din generaţie în generaţie. Unele dintre acestea au răzbit, prin veacuri, până la noi. Strămoşii şi moşii noştri aveau concepţii foarte sănătoase despre familie şi la întemeierea ei ponderea o aveau nu atât tinerii, viitorii soţi, cât părinţii şi bunicii. Aceştia studiau din timp şi urmăreau comportarea în familie şi societate a viitorului ginere sau a viitoarei nurori, precum şi a părinţilor lor, deoarece cu această familie „se încuscreau” până la moarte. Din aceste motive în familiile vechi erau foarte rar întâlnite divorţurile şi traiul în concubinaj. Alegerea odată făcută era urmată de cererea în căsătorie. La casa viitorului ginere sau a viitoarei nurori veneau „peţitorii”, care făceau cererea în căsătorie. Această echipă se compunea din tatăl miresei sau al mirelui, un frate sau o rudă apropiată şi viitorul nănaş. Odată cu cererea în căsătorie, aveau loc şi discuţiile şi aranjamentele de ordin familial, prin care se punea temelia vieţii materiale a viitoarei familii, tocmindu-se asupra zestrei ce o va aduce nora sau ginerele în casa socrilor săi. După ce cădeau de acord, se fixa data încheierii căsătoriei şi a nunţii, aceasta, cu foarte putine excepţii, căzând în ziua de duminică. De acum începeau pregătirite de nuntă. Joi dimineaţa doi flăcăi, numiţi vifeli (vifori), unul din partea mirelui şi altul din partea miresei, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu panglici roz pe umeri, cu o ploscă împestriţată şi plină cu vinars şi cu toiege crestate şi împodobite cu panglici, se prezentau la casele celor ce urmau să vină la nuntă, adresându-li-se cu următoarele cuvinte: „Bună ziua! Ne-a trimis mirele şi mireasa (se arăta numele lor), nănaşul şi nănaşa, socrul mare şi socrul mic, să vă chemăm la nuntă, la masă mare, la un pahar, două, până la nouă de băutură, cu purcel fript şi o litră de vin, că de ar fi zece toate ar trece.” După aceasta poftea familia invitată să bea vinars din ploscă.
Sâmbăta dimineaţa vifelii se duceau la casele celor invitati să afle dacă s-au hotărât sau nu să vina la nuntă şi apoi cu rezultatul primit se întorceau la familia miresei, anunţând câte familii vor veni, deoarece pregăti­rile se făceau în raport cu numărul participanţilor. Se frământa aluatul pentru pâine şi colaci, se făceau tăiţei, se tăiau găinile şi curcile şi se curăţau, se tăia o vită tânără şi un porc, se sorta carnea pentru tocană sau supă şi cea pentru fripturi, se făceau sarmalele, plăcintele şi alte prăjituri, se coceau astfel ca totul să fie gata pentru duminică seara, apoi se aranjau mesele. Duminica dimineaţa se oficia căsătoria civilă, iar după-amia­za chemaţii mirelui se duceau la casa acestuia, iar ai miresei la casa ei. Invitaţii mirelui, însoţiţi de mire, părinţii lui, nănaşii, muzicanţii etc. se îndreptau spre casa miresei. Ajunşi aici, când voiau să intre în curte, erau opriţi de invitaţii miresei, care nu-i lăsau să intre până nu-i cinsteau cu băutură. După ce intrau li se scotea înainte o femeie bătrână, învelită în cearceaf şi cu o pipă în gură, zicând că aceasta-i mireasa. Mirele şi cu invitaţii lui o refuzau, cerând să se scoată din casă mireasa adevărată. Se scotea atunci din casă altă femeie, îmbrăcată în alb, zicând că acum au adus mireasa. Din nou urma un refuz şi, în fine, se scotea mireasa adevărată, îmbrăcată pentru nuntă. Invitaţii miresei ofereau invitaţilor mirelui flori de muşcată ce se puneau la butonieră, iar dacă nunta se făcea iarna, flori artificiale, imitând pe cele de muşcată. Pentru aceste flori se plătea o mică taxă, pe o farfurie, fondul creat apar­ţinând miresei. Oricât de săracă ar fi fost mireasa, chiar cu riscul de a împrumuta bani, familia ei îi pregătea rochia, pantofii sau cizmele, dacă mireasa era ţărancă, cojocul nou, dacă era iarnă, şi cununa. În trecut găteala miresei era deosebită de cea de azi. Elemente vechi ale gătelei miresei au mai dăinuit până la începutul secolului nostru, permi­ţându-ne o reconstituire. În timpurile mai recente, cununa miresei este format dintr-un cerc de sârmă învelit în stearină sau în panglică, pe care sunt fixate flori de lămâiţă şi apoi fire de metal argintiu sau auriu. De multe ori această cunună se află de vânzare în comerţ. Mirele, dacă era ţăran, se îmbrăca vara în haine noi din pânză de bumbac, punea pe deasupra un laibăr de culoare închisă, la butonieră o floare albă, „de mire”, pe cap purta pălărie neagră, de asemenea „cu floare de mire”. Iarna se îmbrăca cu cioareci albi, noi, cojoc nou, ţundră şi căciulă, iar în mână ţinea o bâtă împistriţată cu o floare în ea. Dacă mirele era meseriaş sau avea altă ocupaţie, costumul lui se făcea din stofă de culoare neagră sau bleumarin, purta floare albă la butonieră, cămaşă albă şi cravată albă. Îndată ce mireasa era scoasă din casă, muzicanţii, împreună cu nuntaşii, cântau „cântecul miresei”, numit în partea locului „fecioara”, în timp ce se orânduia plecarea alaiului la biserică. În faţa nuntaşilor se aşezau cei doi vifeli, având fiecare câte o lumânare mare, împodobită cu iederă şi panglici şi ca suport un colăcel. Urma apoi mirele cu nănaşa, socrii mari şi socrii mici, rudele cele mai apropiate şi nuntaşii, cu sticle de băutură în mâini, şi la urmă de tot muzicanţii. În drum spre biserică se cânta mereu „fecioara”. După ce intrau în biserică mirii erau duşi în faţa altarului, având în mâini lumânările aprinse de la vifeli (vifori), li se puneau inelele în degete şi apoi urma ceremonia religioasă. La ieşirea din biserică alaiul se îndrepta spre casa miresei, în aceeaşi ordine, cu deosebire doar că după vifeli urma perechea mirilor, apoi a nănaşilor şi în continuare ceilalţi nuntaşi. Înainte însă de a ieşi din curtea bisericii, nănaşul trebuia să-şi arate dărnicia şi să arunce bani de metal peste poarta de la ieşire, care era legată de copii. În timp ce copiii se aruncau pe jos pentru a culege banii, nănaşul încerca să dez­lege poarta şi dacă banii aruncaţi erau prea puţini, copiii nu-l lăsau, astfel că era nevoit să mai arunce o mână de bani şi în felul acesta reuşea să dezlege poarta, copiii fiind preocupaţi cu cule­gerea banilor de pe jos. Acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre, el contribuind la mărirea numărului de curioşi veniţi să vadă nunta şi să creeze o atmosferă de veselie. În drum spre casa miresei cântau cântecul „cununa”, în timp ce unii dintre nuntasi chiuiau şi pofteau pe cei din cale să bea din sticlele cu vin sau vinars aduse de ei, iar unele femei mai îndrăzneţe descântau: „Uiu, iu, uiagă plină  / Cum dăduşi cu mine-n tină / Uiu, iu, uiagă goală / Vină iute şi mă scoală… Uiu, iu, pe dealul gol / Că mireasa n-are ţol / Da i-o face mirele / Când o tunde câi­nele.” Ajunşi la casa miresei, în curte, pe o masă se afla un ciubăraş nou cu o coroană de flori pe margini şi plin cu apă. Cu un mănunchi de fire de busuioc, mireasa stropea uşor cu apă din acest ciubăraş pe fiecare dintre nuntaşi, iar aceştia puneau pe o farfurie câţiva bani, după care se intra în casă şi se aşezau la masă. În fruntea mesei era mirele cu mireasa. Lângă mireasă se aşeza nănaşul şi lângă mire nănaşa. Întreaga desfăşurare a nunţii era condusă de către nănaş.