Literatură hoinară, rubrică de recomandări de lectură cu Anca Giura

Fărâme de memorii
de José Saramago, editura Polirom
Scris cu doar câţiva ani înaintea morţii, survenite în 2010, neconvenţionalul jurnal al lui José Saramago, ,,Fărîme de memorii’’, este încă o ,,eternă reîntoarcere’’ în înţelesul eliadesc al sintagmei. Aflat la sfârşitul vieţii, bătrânul Saramago se întoarce imaginar în satul portughez al primei copilării, aflat pe malul râului Tejo, apoi în cămăruţele închiriate din Lisabona, unde descoperă un băieţel curios, atent şi cel mai adesea trist. Este nimeni altul decât copilul care a fost el însuşi cândva. Din această întâlnire specială, situată în spaţiul memoriei, se naşte o biografie reconstituită din cioburi şi din fărâme. Uneori, avem  senzaţia că e vorba şi de recuperarea unor stări demult îngropate sub straturile de amintiri.
Parcurgând firul curat ca o potecă al cărţii, descoperim un José mititel trăind într-o familie mai mult decât săracă. Are o bunică iubitoare, o mamă frumoasă şi analfabetă cu care mănâncă din aceeaşi farfurie, căci tacâmurile nu erau suficiente, un bunic înţelept şi un tată violent. Alături de cele patru personaje, mai sunt amintiţi mătuşile, unchii şi verişorii ca şi spectrul frăţiorului Francisco mort prematur. Copilăria şi adolescenţa laureatului portughez al Premiului Nobel pentru literatură se dovedesc fabuloase… în privaţiuni. Băiatul, alături de părinţii săi, schimbă zece locuinţe în zece ani şi în lipsa oricărei cărţi din casă învaţă să citească singur parcurgând perseverent ziarul local pe care-l primea gratis tatăl de la un prieten, căci de cumpărat nu se putea pune problema. Din alcătuirea de întâmplări trăite a cărţii se desprinde demnitatea luptei pentru supravieţuire ca şi o insidioasă bucurie de a trăi. La nouăzeci de ani, bunica lui José  Saramago stă pe prispa bordeiului de lut şi rosteşte kantian, cu seninătate: ,,Lumea e atât de frumoasă şi mie îmi pare atât de rău că mor.’’Acesta era mesajul esenţial al bătrânei ţărănci, cea mai frumoasă fată din ţinut cândva, ea care nu călătorise niciodată mai departe de hotarele satului ei uscat şi prăfos, anume că lumea este frumoasă. În casa bunicilor prin al cărei acoperiş precar se vedea cerul înstelat, José ajuns adolescent înţelege din timp că ,,prin puterea reconstructivă a memoriei pot să ridic în orice moment pereţii ei  albi, să plantez măslinul care făcea umbră la intrare, să deschid şi să închid ferestruica de la uşă şi portiţa din gardul curţii, unde, într-o zi, am văzut un şarpe mic încolăcit, să intru în cocini ca să văd purceii sugînd.’’
Iat-o forţa memoriei reificatoare care acţionează atunci când toţi cei dragi s-au preschimbat în lut, ei, ca şi vechile livezi de măslini, ca şi uitatele iubiri. Dar oare nu trupul nostru rămâne însuşi lăcaşul memoriei? Şi ce mai persistă atunci când ultimul martor dispare, în cazul de faţă nepotul José? Răspunsul este evident: literatura memorialistică, şi parcă numai ea, deţine puterea de a reda prezentului imaginea, spiritul şi emoţia unei lumi dispărute.