Toleranţa omenească

Într-o carte de convorbiri cu romancierul Marin Preda, poetul Florin Mugur îl întreabă, la un moment dat, dacă are duşmani. Marin Preda îi răspunde că în tinereţe avea mulţi duşmani, dar acum, la maturitate, are cu mult mai puţini. De ce?, îl întreabă Florin Mugur. Autorul Moromeţilor îi răspunde: Mă cert mai rar acum, la bătrâneţe, întrucât mi-e teamă că nu mai am timp să mă împac.
În anii Ceauşescului circula o butadă referitoare la mult contestatul poet Adrian Păunescu, un scriitor foarte influent în societate, politică şi în domeniul artei şi literaturii. Se spunea: Ferească-te Dumnezeu să ajungi duşmanul lui Adrian Păunescu şi să-i ceri ajutorul, căci ţi-l dă!
Al treilea exemplu real de toleranţă din zona literaturii-literaţilor este una referitoare la Corneliu Vadim Tudor. Deşi personal nu-l apreciez  decât ca  pamfletar, poate cel mai bun de la noi de după Războiul Doi Mondial, Corneliu Vadim Tudor s-a remarcat ca un duşman declarat al ungurilor. Pe care-i critica dur, în pamflete de pomină. Nu vreau să mă refer aici la  pertinenţa sau impertinenţa discursului său etnico-naţional, ci la un gest pe care l-a făcut într-un caz pe care îl cunosc personal. Un prieten de-al meu, tipograf, este căsătorit cu o unguroaică. Au şi copii împreună. Soţia prietenului meu s-a îmbolnăvit grav, pe la sfârşitul anilor nouăzeci, necesitând intervenţia medicilor şi internarea ei într-un spital din Bucureşti.
Neavând bani şi putere s-o trateze, prietenul meu a bătut la toate uşile să fie ajutat. N-a fost! Nu mai ştia ce să facă, unde să meargă, era la limita disperării. Apoi cineva l-a sfătuit să ceară ajutorul lui Corneliu Vadim Tudor, virulentul pamfletar împotriva ungurilor. Prietenul meu cu soţia unguroaică ştia că nu are nici o şansă. Dar, disperarea a făcut să-l abordeze şi să-i explice situaţia. Te ajut, a decretat pe loc pamfletarul. Dar soţia mea este unguroaică. Şi ce-i cu asta? a fulgerat Vadim. Apoi a dat ordin unor inşi din cercul lui, ca bolnava să fie transportată la Bucureşti, să fie ajutată la  internare şi tratată omeneşte. În plus, a dat dispoziţie ca bolnavei să i se gătească mâncare ardelenească, ştiindu-se  că ardelenii se obişnu­iesc greu cu mâncarea din Regat.
Nu ştiu dacă aceste trei exemple sunt concludente pentru a demonstra că toleranţa umană este, în general, coloana vertebrală a moralităţii. Toleranţa este o calitate morală specifică numai omului. Un lup nu este niciodată tolerant cu un miel. La noi, oamenii, lipsa toleranţei sau intole­ranţa, mai exact, a cunoscut şi cunoaşte din păcate, încă multe victime. Este recunoscută intoleranţa religioasă, care, ce-i drept, devine tot mai rară. Totuşi, de exemplu fanaticii Islamului acceptă greu Creştinismul. Lucru care duce la mari drame umane, prin practicarea terorismului religios. Creştinismul este din fericire mai tole­rant faţă de celelalte religii, dovedind o mai mare înţelegere a diversităţii religioase. Dovada acestui lucru  este faptul că până în prezent, în numele Creştinismului nu s-au alcătuit trupe teroriste, care să-i pedep­sească pe necreştini. Aici toleranţa este mai pregnantă. Acest lucru face diferenţa dintre semicivilizaţie şi civilizaţie, este ca diferenţa dintre miasmă şi mireasmă.
Revenind strict la toleranţa individului din societate faţă de ceea ce-l înconjoară, putem spune că timpul, vârsta şi experienţa sunt elemente care pot şlefui toleranţa, făcând-o să fie cu adevărat ome­­- nească, specifică Omului.