Literatură hoinară – rubrică de recomandări de lectură cu Anca Giura

„O zi din viaţa mea fără durere” de Marta Petreu – Polirom, 2012
,,Oare dacă n-ar fi suflet ar fi timp sau nu?’’, aşa ne captează atenţia car­tea acestei săptămâni, debutând cu afirmaţia lui Aristotel din ,,Fizica’’. Poa­te că doar nebunilor şi asceţilor li s-ar întâmpla să trăiască o zi măcar fără de durerea sufletească ori fizică. Pentru unii, dure­rea trupească a devenit o constantă a cotidianului, iar dacă avem şansa să fim ocoliţi de ea, ne rămân suficiente frustrări şi umilinţe zilnice care se înscriu durerilor sufleteşti de mai mică anvergură, însă toate se acumu­lează una câte una pe principiul picăturii chinezeşti.
Prin urmare, vă propun o carte de eseuri, o carte a devenirii purtând semnătura Martei Petreu. Fără îndoială, cea mai interesantă eseistă a momentului și una dintre puținele mele scriitoare favorite. O apreciez pe Marta Petreu pentru că se dovedeşte un om de cultură de sofisticată erudiție, manifes­tând o privire mereu proaspătă asupra filozofiei -inclusiv din perspectiva psihanalizei-, ela­borând eseuri care în­ge­mănează harul poetic cu logica, ori­gi­nalitatea spiritului cu tradiţia academică.
Ce mi-a atras atenţia în volum, dincolo de stilistica fină, a fost perioada elaborării majorităţii eseurilor: începu­tul anilor nouăzeci. N-am putut să nu constat că acei ani erau încă favorabili muncii intelectuale decise şi riguroase. Erau anii de dinaintea internetului şi anii traducerilor din Cioran şi din Eliade, din numeroşi autori străini prohibiţi până în 1989. Astfel că eseurile Martei Petreu abordează mari momente lite­rare şi culturale româneşti, doar că o fac într-o manieră la care nu v-aţi fi gândit încă. Aşa ni se aduc la cunoştinţă detalii psihanalitice despre proza unui Mircea Eliade, Marin Preda, Petru Dumitriu, Thomas Mann, F. M. Dostoievski ori Elias Canetti, aprofundări din Aristotel sau Hegel, impresii şi amintiri cu  Andrei Şerban ori cu Vlad Mugur, evo­cări de călătorii franceze sau moscovite şamd. Sau pur şi simplu, asimilăm reflecţii pe baza confruntării perpetue cu devenirea noastră, dintre care cele mai percutante rămân probabil cele pe sea­ma bolii şi a sistemului medical românesc: ,,Răul trupului mă conţine ca o carcasă, unica pe care o am. Ne purtăm reciproc nici nu mai ştiu cine pe cine duce, eu îmi duc bolile sau bolile mă duc pe mine Stau în trup, adică în boală şi îi cunosc gradaţiile, nuanţele, variaţiile de intensitate ale durerii. Ştiu, ceea ce este mai rău n-a venit încă, ştiu că, oricât m-aş antrena, atunci când va veni, tot o să mă ia prin surprindere.’’ Dar mai presus de orice, şi în ciuda Morţii ca idee în sine, Marta Petreu face parte din specia scriitorilor borgesieni pentru care raiul nu poate fi decât o infinită bibliotecă. Iar iadul ar fi spaima de a nu putea epuiza într-o viaţă toate marile cărţi ale lumii. Aşa că, născută într-o familie ţărănească din Transilvania, după atâtea exerciţii ale devenirii personale, universitare sau scriitori­ceşti, poeta, eseista, prozatoarea şi profesoara clujeană se întoarce la copilul care a fost, în varianta lui solară, proba­bil şi din pricină că singura perioadă a vieţii în care ne putem socoti nemuritori va fi fiind primul deceniu al vieţii. Şi iată cum visul copilei închi­puind ,,viaţa perfectă sub forma unei biblioteci aşezate în mijlocul unei grădini de pomi. Pe mine însămi, imaginaţia mea m-a plasat spontan în mijloc, întinsă comod ca-n iarba grădinii de acasă şi citind fără oprire.’’ …a devenit o profesie definitorie şi un modus vivendi.
Anca Giura