Literatură hoinară – rubrică de recomandări de lectură cu Anca Giura

 „Istoria frumuseţii”,
ediţie îngrijită de Umberto Eco,
Ed. RAO, 2012
Chiar dacă luna decembrie a devenit una consumeristă prin excelenţă, pierzând din încărcătura-i spirituală, este de dorit să rămână o lună a darurilor. Ca şi cu prilejuri anterioare, voi apăra ideea că a oferi un album de artă drept cadou rămâne o alegere optimă. Iar dacă vorbim de ,,Istoria frumuseţii’’ îngrijită de Umberto Eco atunci vom mulţumi şi femeile, şi bărbaţii, şi tinerii în formare, şi maturii nostalgici, şi intelectualii, şi curioşii.
De-a lungul vremii, cei mai preocupaţi de frumuseţe -ca şi concept- au fost filozofii, însă noi, profanii, am putea porni de la una dintre expresiile-cheie utilizate în educaţia copiilor şi care se reduce la formularea ,,Nu este frumos să…’’. La auzul acestui îndemn, organul nostru moral va opera o traducere instantanee: carevasăzică ,,Nu este bine să…’’’. Aceasta pentru că foarte frecvent asociem Frumosul cu Binele, procedând astfel din timpuri străvechi. Atunci, să conchidem că vom cuantifica frumosul după o măsură morală? Da, se întâmplă, însă nu mereu. Uneori considerăm a fi frumos ceva ce ne aduce bucurie, plăcere sau chiar ne induce dorinţă. În faţa frumosului artistic însă, judecăm frumuseţea în afara libidoului şi a dorinţei de a poseda, pur şi simplu dezvoltând un ochi estetic.
Ne aşteptam ca frumosul să fie greu de definit, asta pentru că de la epocă la epocă criteriile frumuseţii se modifică, ba chiar existând mai multe teorii despre frumuseţe sincrone, concurenţiale. În orice caz, criticii de artă s-au pretins adesea arbitri ai frumuseţii, disputând dacă Frumosul aparţine Artei ori Naturii. Iar astăzi când virtualitatea îşi strigă ea însăşi dreptul la frumuseţea proprie, nu ar fi util să ne întrebăm care din ele triumfă: frumuseţea naturală sau frumuseţea iconică, cea a avatarurilor?
Oameni simpli sau intelectuali de rasă, frumuseţea ne preocupă constant. Aşa că volumul de faţă ne oferă -implicit prin imagini- paradigmele frumosului la greci, la Socrate, la Platon, la Pitagora, la renascentişti, la Leo­nardo da Vinci, la clasici, la iluminişti sau la moderni şamd. Negreşit, Fried­rich Nietzsche a contribuit major la lămurirea noastră când în ,,Naşterea tragediei’’ a operat o fascinantă deli­mitare stabilind că există frumuseţe apolinică şi frumuseţe dionisiacă, una solară, alta tenebroasă. Dar să revenim la greci, cei care considerau că ,,Ceea ce-i frumos e drag, ceea ce nu-i frumos nu-i drag’’. Deoarece considerăm frumuseţea ca sursă a iubirii, ne temem cumplit de absenţa ei, ne imaginăm că non-frumuseţea ne-ar lipsi de atenţia oamenilor, de afecţiunea lor. Platon va complica acest concept popular, estimând că Frumuseţea e o idee, imposibil de atins în planul terestru, unde cel mult o putem pastişa. Dincolo de orice teorie filozofică, rămâne frumuseţea ca fascinaţie. Să ne amintim de ,,Elogiul Elenei’’ elaborat de sofistul Gorgias, text care atestă că Menelau era pregătit să-şi ucidă soţia, vinovată în felul ei de cei zece ani de război troian sângeros. A ridicat braţul şi pumnalul asupra ei, dar la vederea sânului dezgolit al Elenei a înmărmurit suprimându-şi gestul. Cu două milenii mai devreme, Enkidu se lăsase vrăjit, domesticit de frumuseţea femeiască, el ce fusese spaima fiarelor şi al răz­boinicilor. Cu alte cuvinte, ne place să credem că frumuseţea feminină a îmblânzit lumea…
Anca Giura