După 24 de ani de la Revoluţie, cei care ne-au redat libertatea sunt mâhniţi: „Nu asta este societatea pentru care ne-am riscat viaţa“

În urmă cu 24 de ani, în plină dictatură comunistă, prima rază de lumină a libertăţii începea să pâlpâie la Timişoara. La scurt timp, arădenii aveau să iasă în stradă pentru aceleaşi idealuri: libertate, democraţie şi un trai mai bun. Au câştigat-o pe prima, iar în ceea ce le priveşte pe celelalte două au rămas cu speranţa. La început mare, după care an de an a ajuns o dezamăgire. Astăzi, la aproape un sfert de veac de libertate, oamenii care şi-au riscat viaţa pentru ceva mai bun sunt profund dezamăgiţi. Nu aşa trebuia să arate societatea pentru care ei au luptat, iar alţii şi-au pierdut vieţile.
„Noi atunci am crezut că facem un lucru bun, pentru democraţie. Eram tânăr, aveam 36 de ani şi mă săturasem de minciuna şi mizeria în care eram obligaţi să trăim. Din nefericire, în ultimii ani mă încearcă aceleaşi sentimente pe care le aveam şi atunci. Trăiesc acum cu convingerea că Revoluţia pe care am început-o nu a fost dusă la bun sfârşit. Trebuia să ne implicăm mai mult pentru a duce la îndeplinire idealurile noastre. Acestea ne-au fost furate de către aceeaşi nenorociţi care ne-au condus şi înainte de ’89. Trebuia să luptăm pentru a-i îndepărta definitiv din fruntea ţării, pe care au distrus-o, în timp, fără nici o milă. Aş ieşi şi acum în stradă pentru idealurile pe care le aveam atunci“, ne mărturiseşte Gheorghe Curta, preşedintele Fundaţiei Judeţene a Revoluţionarilor din Decembrie 89 Arad.
Aceeaşi profitori ne conduc şi acum
„În noaptea de 22/23 am luat un rănit în spate şi au tras după noi. Am luptat din plin la Revoluţie pentru că am vrut să schimbăm lucrurile în bine. Timpul a trecut însă dureros. Greşeala a fost că ţara a rămas pe aceleaşi mâini, ale hoţilor. I-am avut în frunte doar pe profitori. Regret că nu s-a făcut nimic. Dacă aş mai fi tânăr, parcă aş lupta mai mult. Nu m-aş lăsa călcat în picioare. O societate fără legi, în care fiecare face ce vrea, este din start compromisă“, ne spune şi revoluţionarul Mihai Ilonca.
Ioan Dărăbuţi avea 22 de ani la Revoluţie, iar în data de 16 lucra liniştit la Vagoane. Abia în data de 20 a aflat ce se petrece la Timişoara. „În dimineaţa zilei de 21 am auzit că muncitorii de la Orologerie au început Revoluţia la Arad, iar la ora 09.00 se aflau la noi la poartă. Am riscat totul şi am ieşit alături de ei. Am ieşit să o ducem mai bine, dar trăim din ce în ce mai prost. De regretat, nu regret că am ieşit atunci în stradă, însă simt o mare mâhnire după 24 de ani“, susţine Dărăbuţi.
Lichelele rămân, indiferent de regim
Florica Luştrea era analist programator la Strungul, în timpul Revoluţiei. În data de 21 decembrie a ieşit în stradă pentru a condamna regimul totalitar. „Am fost dezamăgită de ceea ce sunt şi acum: de hoţia, trădarea, minciuna şi incapacitatea celor care ar trebui să ne conducă. Cei din fruntea ţării nu ţin cont de popor. Se comportă cu un dispreţ total, ca şi cum nu ar exista. S-au făcut averi peste noapte, fără să se ţină cont de oameni. Lichelele rămân, indiferent de regim. Totuşi, libertatea este foarte importantă. În rest, ce se întâmplă însă în ţara asta este crunt“, susţine Florica Luştrea.
Democraţia nu presupune doar libertatea de a vorbi, ci şi locuri de muncă
Un alt revoluţionar care şi-a riscat viaţa în decembrie ’89 este Gavril Nemeş: „Am ieşit pentru o schimbare, pentru un trai mai bun. Libertatea am dobândit-o, dar binele încă nu a venit. Suntem tot în aşteptare. Democraţia nu este atunci când nu ai un loc de muncă. Democraţia nu înseamnă doar să vorbeşti liber şi să nu îţi fie teamă să fii luat la întrebări pentru ceea ce spui, ci să şi poţi supravieţui într-o societate. Ne-am câştigat, este adevărat, dreptul de a trece graniţele, ca tot restul lumii. Diferenţa este că străinii merg afară pentru a-şi petrece concediile, în timp ce noi o facem pentru a ne căuta de lucru. Aş vrea ca şi cetăţenii acestei ţări să ajungă vremurile în care să treacă graniţele pentru a merge în vizite, nu să-şi caute un loc mai bun de trăit printre străini“.
Revoluţia de la Oradea a fost declanşată de arădeni
Ioan Dămăcuş şi Teodor Ban se aflau, în momentul declanşării Revoluţiei, la Băile Felix. Cei doi practicaseră judo de performanţă, erau campioni naţionali şi internaţionali, componenţi ai lotului olimpic al României. La Revoluţie erau deja antrenorii clubului Petrolul Arad, care se afla în cantonament la Felix. „Când am auzit ce se întâmplă la Arad, am cerut o maşină să ne întoarcem de urgenţă acasă, să fim alături de arădenii noştri. Am luat cearceafurile, pe care am scris lozinci anticomuniste, şi am intrat cu maşina în centrul Oradiei. Toată lumea era speriată şi se uitau ciudat la noi. Ne-a oprit miliţia şi ne-au ameninţat cu pistoalele, însă văzând cu cine are de-a face au făcut cale întoarsă“, ne povesteşte Ioan Dămăcuş. „Am fost primii revoluţionari din Oradea. După aceea ne-am întors acasă, unde ne-a fost cerut ajutorul să intrăm în consiliu, pentru a menţine ordinea. Au fost momente unice. Aveam doi copii, unul de doi, iar celălalt de cinci ani. Am luptat pentru libertatea copiilor mei, pentru a-i putea creşte în libertate“, ne spune Teodor Ban.
Au fost trimişi să intimideze, însă au sfidat ordinele
În mod normal, ofiţerul de armată Ioan Găman trebuia să fie la Revoluţie de partea cealaltă a baricadei. „Bucuria oamenilor mi-a transmis un imbold atât de puternic, încât puteai să primeşti orice ordin de a fi împotriva lor, că nu îl puteai îndeplini. Ni s-a cerut să ieşim printre revoluţionari, iar ordinul era să nu scoatem capurile din transportoarele blindate. Ceea ce trebuia să fie un tur de forţă, s-a transformat într-o alianţă între civili şi armată. Oamenii ne făceau semne cu mâna, iar noi, de pe maşinile armatei, le răspundeam cu emoţie. S-a creat o legătură extraordinară între civili şi cei din armată. Am avut încredere unii în alţii, a fost o legătură puternică, spre dezamăgirea şefilor. Am fost chiar ameninţaţi cu puşcăria. Dacă nu pica regimul, era rău de noi“, ne mărturiseşte Găman.
Tamaş Zoltan era instructor la aeroclubul din incinta aeroportului din Arad. Acesta povesteşte despre modul în care a fost creată diversiunea, în timpul luptelor duse pentru apărarea aeroportului. „A fost creată o confuzie totală, trăgeau unii în alţii, noi în armată, iar ei în cei care apărau aeroportul. Ce m-a marcat însă cel mai mult la Revoluţie, a fost lupta dusă de către copii. La aeroport, nu am putut nicicum să îi trimitem pe minori acasă. Au fost de neînduplecat să rămână alături de noi până la sfârşit. De asemenea, au venit câţiva copii la uşa mea şi mi-au spus să vin la Primărie «pentru că suntem prea puţini»“, îşi aminteşte Tamaş.
Speranţa moare câte puţin în fiecare an… păcat de vieţile pierdute
Aeroportul mai era apărat în acele momente şi de Corneliu Mariş: „Nu ştiam cine cu cine este, cine deschide focul şi de ce. Eram expuşi în orice moment, în fiecare seară se deschidea focul şi nu ştiam de unde. Până de Crăciun a fost o nebunie totală. Speranţa ne-a dat putere atunci, pentru că era mare. Cu fiecare an care a trecut de atunci, s-a diminuat însă. Acum nu mai ştiu dacă e păcat ce s-a întâmplat atunci sau nu. Dezamăgirea este uriaşă. E păcat de vieţile pierdute şi de lupta pe care am dus-o. Poate că se ajungea aici şi într-un mod mai paşnic, fără atâtea sacrificii“.
De asemenea, Atila Duka, un alt arădean care şi-a riscat viaţa la Revoluţie, spune că „nu îmi pot explica faptul că o parte din descendenţii celor cu funcţii până în decembrie 89, politice şi militarizate, profită din plin de beneficiile schimbării regimului. Faptul că noi am sperat atunci că am dărâmat un regim ne este, cu fiecare an, spulberat, prin atitudinea acestor profitori ai schimbării care au păstrat pârghii de influenţă politică şi, ce este şi mai grav, economică. Din păcate, până la un punct, oamenii de rând, care declară că a fost mai bine pe vremea lui Ceauşescu, poate că au chiar dreptate pentru că ei nu au avut posibilitatea să înceapă o afacere. Nu au avut nici curajul, nici sprijinul celor de care aminteam. Puţini dintre ei, care au îndrăznit să înceapă o afacere, au eşuat, neavând relaţiile şi datele care i-ar fi ajutat în economia «de piaţă», care este de fapt o junglă. Toate neajunsurile şi decepţiile în ziua de astăzi, în mare parte decurg din lipsa fondurilor şi atitudinii politicienilor care nu se gândesc la marea masă de oameni, ci la interesele personale sau de grup restrâns. Mi-ar părea teribil de rău ca speranţa celor care au dorit o schimbare, să se spulbere cu totul, iar jertfa celor din decembrie 89 să fie zadarnică“.
Acum putem trece graniţa. Pentru ce? … să fim umiliţii Europei?!
Emil Telcean, împreună cu colegii lui de la tipografie, au scos, pe cheltuiala şi timpul lor, primul număr al fostului ziar Adevărul. „Am fost la dispoziţia revoluţionarilor şi am muncit cât ni s-a cerut pentru ca lumea să afle adevărul. Tot ce am visat atunci şi am crezut s-a năruit însă odată cu trecerea anilor. Nu se mai poate trăi în acest mod. Comuniştii au întrecut limitele, însă ăştia le-au depăşit cu mult mai mult. Ce am realizat? Nimic. Îmi pare rău! Acum putem merge afară, oricând, fără nici o oprelişte. Pentru ce însă? Să fiu făcut «ţigan» şi în toate felurile, să pun capul în pământ şi să îmi fie ruşine, în întreaga Europă, pentru că sunt român?“, se întreabă Emil Telcean.
În decembrie 89, Nicuşor Petreuş, muncitor la Vagoane, a fost cel care a spart lacătul fabricii pentru a se putea alătura celorlalţi revoluţionari. În ciuda intimidărilor la care a fost supus, Petreuş a devenit, pentru moment, liderul revoluţionarilor de la Vagoane, cel care a reuşit să îi scoată pe oameni în stradă. „Nu mă aşteptam ca după atâta timp România să ajungă o ţară atât de săracă, la cât de bogată a fost. Toată lumea fură, însă nimeni nu dă socoteală. Ăştia care ne conduc sunt mai ceva ca hoţii“, consideră Nicuşor Petreuş.
La aceeaşi fabrică lucra şi Dorin Popa. „Regret că după atâţia ani revoluţionarii sunt priviţi ca nişte «ciumaţi» ai societăţii. Ne dau lecţii tineri de 35 de ani, care nu ştiu pe ce lume trăiesc, dar care beneficiază din plin de pe urma a ceea ce am realizat noi. Omul nu mai este respectat în această ţară, este călcat în picioare. Nu sunt deloc mulţumit unde s-a ajuns după 24 de ani. Nu sunt de acord cu «egalitatea» între oameni, ceea ce încerca să ne înveţe comunismul era o tâmpenie, fiecare om este diferit, însă nici nu pot accepta situaţia de acum. Sunt cei cu averi uriaşe, făcute pe spatele celor care sunt în pragul sărăciei, însă majoritatea o constituie muritorii de foame“, spune Dorin Popa.