Mircea M. Ionescu: „UTA n-a însemnat doar echipa care câștiga două titluri la rând. Mi-a adus ceva nobil”

Era la braț cu UTA pe malul Vistulei, la Varșovia, în 1968, dar vizita, prima „afară” – și pentru Mircea M. Ionescu și pentru campioana României – se încheia uluitor, acel 8-0 de neînțeles pentru Legia. Junele gazetar de atunci a rămas fermecat însă de splendoarea UTA-ei și a stat lângă ea. De la marile clipe cu Feyenoord, la transmisia înlăcrimată de la meciul cu Buzău. Mircea M. Ionescu se lega de Arad și datorită scenei, aici i s-a jucat prima piesă, cu Domide și ceilalți în sală. Era în ajunul aceluiași blestemat meci cu Buzăul, despre care s-a spus că, dacă n-ar fi fost pierdut, UTA n-ar fi retrogradat vreodată.
O nouă pagină, de neuitat
Au trecut 34 de ani de atunci, dar când Mircea M. Ionescu vorbește des­pre UTA și despre Arad, timpul se oprește. Cuvintele rămân pentru totdeauna în memorie, așa cum i-a rămas lui echipa alb-roșie. „MMI”, cum îi spun prietenii de la UTA, a trăit și a creat, recent, o nouă pagină de neuitat: Doru Nica, vechiul prieten, i-a jucat în premieră piesa „Freud și bunul Dumnezeu”. Și, tot ca în 1979, utiștii erau acolo. Flavius Domide, Gyuri Vaczi, Teodor Gherle, Mihai Țârlea, Imi Hirmler și Marius Grad au (re)trăit ceva din savoarea altor vremuri, când de aici se dădea ora exactă. Iar Mircea M. Ionescu a oferit tuturor arădenilor, prin acest interviu, din care publicăm azi câteva fragmente, prilejul să simtă cum vibra UTA cândva.
– Domnule Mircea M. Ionescu, vă invit într-o călătorie înapoi în timp, la momentul în care a început legătura cu UTA.
– Prima deplasare peste hotare în calitate de ziarist sportiv, eram june gazetar, la un an de la terminarea facultății de filosofie, secție benevolă de ziaristică, am fost la Varșovia. UTA pierduse acasă 1-2, iar la Varșovia n-a mai fost o ceată de ziariști, am ajuns numai eu, eram pentru ziarul Munca, Mircea Tudoran, pentru ziarul Sportul, și Nicolae Soare, pentru radio. E greu să pornești într-o carieră cu un asemenea 0-8. Schalke 04, UTA 08. Mai ales că la pauză era 0-0 și, în minutul 49, Moț a ratat din careul mic absolut incredibil. După care s-a pornit tăvălugul și nu mai raționam, Nicu Soare nu mai știa ce să transmită. Numai că, vedeți, viața ne dă și contrapunct, am trăit superba calificare a UTA-ei în fața campioanei lumii, câștigase Feyenoord-ul Cupa Intercontinentală. UTA fusese sancționată să nu mai participe în competiții europene, numai pentru că ea a câștigat titlul din nou, Federația a fost pusă în fața unui fapt împlinit, era o rușine să nu participi. A fost o chestie fără de egal. La Rotterdam nu am putut merge, am fost fentat de un coleg de redacție cu relații mai mari, dar pur și simplu meciul retur a fost una dintre poveștile de suflet, una dintre minunile care mi-au marcat viața de cronicar sportiv. A fost, dacă vreți, cea mai frumoasă zestre sentimentală la început de drum. Aveau să urmeze și altele, la fața locului, Sevilla, 7 mai 86, Steaua, regina Europei. Am plecat cu Ioan Chirilă și cu Steaua în avion, incredibil cum s-a putut scrie această pagină de istorie în filigran. Și, sigur, nu pot să nu fiu mândru că am participat la World Cup 94, când am scris și cartea intitulată, zic eu semnificativ, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o”. A fost, probabil, o legătură în timp între Steaua 86 și Naționala 94, piscurile fotbalului românesc, care cu greu vor fi atinse. Să dea Dumnezeu să fiu contrazis de realitate, dar, după cum merg treburile în societatea românească, a cărei oglindă o reprezintă fotbalul, nu văd perspectivă prea însorită.
– Cum a fost meciul UTA – Feyenoord pentru ziaristul Mircea M. Ionescu?
– E o poveste frumoasă. Fiind june, gazetar și proaspăt absolvent de fa­cultate, aveam și eu iubirile mele… Înaintea plecării la Arad, meciul s-a jucat într-o miercuri, trebuia să plec cu avionul de la ora 6,00 de pe Băneasa, am ajuns la 6 fără un sfert, nopțile albe au și plata lor, și nu m-au mai lăsat să urc în avion. Am luat un alt avion, am ajuns la Oradea, am schimbat două mașini, Oradea – Salonta, Salonta – Arad, și am ajuns exact în momentul în care ateriza Feyenoord-ul pe aeroportul din Arad. Având legi­timația de ziarist, am putut intra mai în față și, sigur, am urmărit echipa Feyenoord pas cu pas. Cu Bătrâna Doamnă, făceam parte din anturajul intim al ei, eram, practic, copilul mai mic al lui Nicolae Dumitrescu, sau fratele mai mic. Cu Feyenoord a fost puțin mai greu, erau foarte orgolioși. La conferința de presă, își amintesc cei mai bătrâni, ziariști, fotbaliști, iubitori ai UTA-ei, marele Ernst Happel, antrenorul de atunci al batavilor, a spus că numai a opta minune s-ar putea întâmpla la Arad dacă UTA se va califica. Sigur că s-a calificat cu un 0-0 absolut uluitor și astăzi, când mă întorc și privesc meciul. Am avut și mult noroc, și un Gornea uluitor, și o linie de fundași… Dumnezeu a fost cu noi. Ei, la întoarcerea la Hotelul Astoria, Continentalul de astăzi, galeria UTA-ei, de înaltă ținută morală, s-a dat la o parte, a făcut loc învinșilor să intre în aplauze deloc ironice, după care s-a declanșat și acea revanșă pentru a opta minune a lumii: „Happel-Happel, Ha-ha-ha, aceasta este UTA!” A fost superb. Știți cum e? Legendele nu se pot povesti. Au fost trăite și nu am suficiente cuvinte pentru a aduce în fața ascultătorului, a cititorului – am scris și în cartea „Întâlniri care se uită greu” – aceste momente absolut unice.
– Cum arătau uriașii văzuți de aproape?
– Niște oameni minunați. Cu Mircea Petescu eram prieten bun, eu fiind bucureștean și el jucând la Steaua. L-am cunoscut de aproape, prin Mircea Petescu, și pe Iosif Lereter. Gică Gornea, la fel, în partea a doua venea Vidac. Pentru mine UTA n-a fost doar echipa care câștiga atunci două titluri la rând, în pofida tuturor opreliștilor. Țin minte că la acel 0-0 de la Cluj mergeam cu regretatul Gheorghe Nicolaescu, el pentru Sportul, eu pentru Munca, un an am ales eu să stau la Munca, să-mi fac mâna, eram în Cluj și ne urmărea Securitatea, crezând că vrem noi, zia­riștii, să aranjăm noi meciul! Poate atunci a fost un meci pe sentimente, fiind două echipe cu tradiție și cu nume grele în istoria lor, Mircea Luca, Remus Câmpeanu, toți au jucat pentru triumful UTA-ei. Am venit cu echipa, cu autocarul, la Arad, a fost petrecere, incredibil ce a fost aici. Pot spune că UTA pentru mine a însemnat, până în 86, când am evadat din sistemul societății socialiste multilateral dezvoltate și am lipsit 13 ani, din 1968, când am început s-o cunosc, a însemnat o stare de spirit. Eu am fost crescut în București, în mirosul de fum de locomotivă, altă stare de spirit, UTA mi-a adus ceva în plus, ceva nobil. Profesorul Pascu era la Opera Română, venea de la București pentru fiecare meci al UTA-ei acasă și ne întorceam cu avionul sau cu trenul. Asta a însemnat un prim pas, o primă dovadă, că UTA are un rafinament al galeriei și are o istorie frumoasă, uluitoare, de partea ei. Când vezi pe stadionul UTA cele șase titluri, două cupe, spune enorm. Este campioana, aș zice nu a provinciei, este campioană până când au intrat forțele politice în joc. Steaua, Dinamo, au fost niște creații ale sistemului, ale regimului muncitoresc de atunci, de parcă aici n-ar fi fost o fabrică de textile. Așa se scrie istoria cam peste tot. Mă tem însă că această lipsă de respect față de legende, față de valori, o să ne coste scump. Mai în glumă, mai în serios, am venit de la București cu un mare cronicar dramatic, un mare teatrolog, Bebe Parhon, care, în același timp, este și un formidabil om de sport, este cu Știința Craiova pe viață și până la moarte. Şi discutam despre viitorul fotbalului românesc, n-ar surprinde pe nimeni să ne pomenim cu o primă ligă în care să apară FC Clinceni, AS Berceni, Damila Măciuca. Este Chiajna, poate mai revine Brăneștiul. Și nu este UTA, nu este Baia Mare, nu este Satu Mare, nu este Târgu Mureș, nu este Sibiul. Sunt multe nume grele ale fotbalului românesc care nu mai figu­rează în careul de ași în istoria prezentă a României.
(…)
– Ați întâlnit utiști în anii petrecuți în America?
– Da. La șase luni după ce am pus piciorul pe Pământul Făgăduinței și la trei luni după ce urcasem pe taxi, mi-am făcut rost de bănuții necesari să scot un ziar. 36 de dolari m-a costat să-l înscriu și cu un alt suporter român întâlnit la Sevilla, stătea în Manhattan, am pus la cale Lumea Sportului. Am făcut un clasament al suporterilor români din America. Pe primul loc se afla Rapidul, e vorba de anul 1988, pe locul 2 era Steaua, pe locul 3 era Craiova, pe locul 4 era UTA, pe locul 5 era U Cluj, pe locul 6, Poli Timișoara. Sigur, nu este o ierarhie absolut fără anumite influențe. Cei mai mulți dintre emigranții români veneau din partea de vest a țării. De asta UTA și Poli au devansat FC Argeș, de exemplu. Plus că emigranții erau, de regulă, emigranți mai vechi. După 90 au început să vină și emigranți tineri. Am refăcut acel sondaj cu 1000 de abonați. Steaua se detașase fundamental, Craiova venise pe doi, Poli, UTA pe 3, Rapidul căzuse foarte mult.
(…)
– Cum vă gândiți la UTA după toți acești ani?
– Între 68 și 86 eu am fost lângă UTA, și în A și în B. UTA a rămas în sufletul meu și când am plecat peste Ocean. Am publicat în perioada aceea despre UTA, deşi nu puteai să te informezi, așa că am apelat și la arhiva sentimentală. Pe 13 mai 86 a apărut ziarul, pe 13 mai am debutat în teatru. Eu, când vin la Arad, vin la UTA acasă și la teatrul în care am debutat, și la orașul prin care m-am plimbat. Îmi pulsează întreaga ființă. E o splendoare să vezi, pe malul Mureșului, baza aceea, UTA, cu terenuri de tenis, cu oameni care se preocupă și de sănătatea fizică și mentală, într-o perioadă în care toți am înnebunit și alergăm numai după bani, după contre, abuzăm în răutăți. Aradul pare altceva.