Cum în această perioadă auzim inclusiv la meteo de ruperea USL, de problemele din Ucraina şi de băsişti, pontişti şi antoneşti, m-am gândit să abordez un subiect la care chiar se ştie toată lumea: fotbalul. Şi, dacă tot am căzut la sorţi cu fanarioţii şi cu grofii, putem intra puţin şi-n istorie, să vedem cât de permisiv e poporul român cu cei ce ne bat la porţile frontierei.
Adevărul e că Dumnezeu a ţinut cu noi la tragerea la sorţi sau, ca să fim drepţi, ne-a mai încercat o dată. N-a fost suficient că numa’ ce-am jucat cu honvezii şi cu grecii că soarta şi sorţii ni i-au pus încă o dată în faţă. Iar noi, popor încercat, vom încerca să-i mai învingem o dată cu tot cu Sigismunzii şi Mavrocordaţii lor. Problema e, însă, la noi şi nu de-acum, ci de secole. Când nu dispunem de „generaţii de aur”, gen Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza – în ceea ce priveşte războaiele vechi – sau Balaci, Hagi, Mutu, în „războaiele” noi, atunci avem probleme, indiferent de aura invadatorilor.
Revenind la zi, adică la fotbal, lăsând un pic la urmă istoria, constatăm că ne e frică de aceşti adversari tradiţionali, chiar dacă nici ei nu mai sunt ce-au fost. De fapt, ne e frică de noi, cu Piţurcă în rol de defetist şef. O teamă care n-ar trebui să aibă fundament, dar care totuşi are şi încă într-un mod într-atât de argumentat încât nici măcar nu putem să-l contrazicem pe Piţurcă, decât cu jumătate de gură.
De fapt, fotbalul românesc se află într-o criză mult mai mare decât vrem să recunoaştem. Blazonul nu e suficient pentru a învinge, pentru că dacă e vorba doar de blazon, în faţa Greciei (fostă campioană europeană) sau Ungariei (dublă vicecampioană mondială) suntem deja învinşi, deoarece România n-a urcat mai mult de „sferturi” fie că e vorba de Mondialul din ’94, fie de Europeanul din 2000. şi dacă blazonul nu ţine de foame (foamea de calificări, desigur), măcar să vedem cum stăm cu valoarea. Ei, aici e problema…
Dacă ne uităm la greci şi la unguri, găsim multe nume prin Germania, Italia, Franţa, iar Olympiakos e calificată în primăvara UEFA CL şi PAOK în Europa Cup. Noi, în faţa televizorului, după ce am fost sparring-partneri astă toamnă în majoritatea meciurilor. Ungaria, la rândul ei, are jucători prin Germania, Italia, Elveţia, Anglia sau Rusia. E drept că la nivel de echipe de club ungurii sunt la pământ, dar nu le poţi avea pe toate. România, prin comparaţie, îi are pe Pantilimon, Torje, Raţ, Alexe, dar aceştia sunt rezerve. Ar mai fi Marica (mai mult nu joacă, într-o echipă aflată în cădere liberă), Săpunaru (nu e pe placul lui Piţurcă), Ştefan Radu (idem), acolo un Stancu la turci, mai pâlpâie Rusescu la portughezi şi cam atât. Maxim nu mai e ce-a fost în campionatul trecut, Franţa ne-a trimis majoritatea jucătorilor înapoi (Keşeru, Mutu, Nistor, mult nu mai are nici Bănel), Zicu nu mai e bun nici pentru Orient. Ne-a mai rămas Bourceanu, dar să vedem cum se adaptează, şi… restul e tăcere! În campionatul intern la modă sunt străinii. Hagi mai încearcă ceva, poate şi Steaua, Astra dă semne c-ar pune preţ (şi) pe jucătorii autohtoni, dar toate acestea sunt proiecte, iar preliminariile bat la uşă. Şi-atunci ne punem pe calculat şi luăm frica Finlandei, Irlandei de Nord, başca Insulele Feroe, care au o suprafaţă pe sfert cât are judeţul Arad. Unde-am ajuns, să tremuri în faţa feroezilor şi, mai mult, să-i dai dreptate lui Piţurcă…
Teofil Grădinaru
