Capătul dreptăţii …

A durat trei ani și douăzeci de zile.  Pentru unii prea mult, pentru alții prea puțin. Depinde din ce punct de vedere se văd lucrurile și, mai ales faptele. Iar faptele au arătat o coalție care a luat un procent cât voturile  lui Iliescu în zilele când apărea și soarele răsărea mai ceva ca după o ploaie de vară. O construcție mamut care a avut și susținere populară. O susținere care s-a născut nu pentru idei și doctrine, ci pentru niște obiective clare şi percepute în sensul  mesajului de către toată lumea. Însă timpul și orgoliile nu au mai putut ține în lesă evenimentele. Așa cum prevedeam, USL s-a spart. Însă chiar de dinainte de căderea finală un ciob în formă de L se transformase deja în D.  Ce urmează? Aparent, Victor Ponta și ai lui au câștigat o bătălie de etapă. În realitate, deși a rămas singur la puterea executivă, adevărata luptă și cea decisivă se întrezărește deja. Pentru că Ponta a intrat pe o stradă în formă de sac. O fundătură din care nu se mai poate întoarce. Practic liderul social-democrat este condamnat să candideze la prezidențialele din noiembrie. Și nu cred că și-a dorit foarte tare acest lucru. Pentru că acum are o poziție de forță, care-i oferea încă doi ani și jumătate răgazul de a-și consolida și mai tare rolul și locul în partid. Abia acum însă cei care l-au împins   să ia această decizie, i-au luat de fapt și plasa de siguranță de sub el. Acum umblă singur pe sârmă. Iar sub el se cască un hău imens. Hăul unui potențial eșec. Pentru că dacă nu va ajunge teafăr la celălalt capăt, adică la Cotroceni, cariera politică a premierului s-a cam terminat. Acum, sub anestezia gustului unei victorii, premierul nu realizează că pozi­ția sa este mai șubredă. Iar Antonescu a știut deja să-i arunce câteva lovituri de reglare a canonadei ce va urma.  „Emoția lui Ponta l-a făcut până și pe Băsescu să pălească de invidie”. Era o aluzie la  faptul că, în realitate, chemările la conti­nuarea relației între social-democrați și liberali erau de fapt false, de aruncat praf în ochii naivilor. Însă etichetarea    s-a dorit și o separare a apelor în care Ponta a fost identificat, însemnat și comparat. Iar trimiterea la reînvierea unui PSD al anilor 2000-2004 este echivalentă cu ridicarea unui zid al Berlinului în jurul redutei social-demo­crate. Un zid de izolare se înțelege. Apoi referirea la consilierii „plătiți gras din banul public”  ai domnului Ponta, față de nici un consilier de cealaltă parte este o altă șarjă trasă de liberal. Ce va fi, viitorul o va decide. Fapt este că sloganul esențial,  „Dreptate până la capăt!”, cuvintele baros dacă vreți, care au condus la o victorie  categorică, par acum un sunet de tinichea, fals și care zgârie urechea. Ca să facem o traducere ele s-au transformat în: capătul dreptății…