Săraci de averea „ruşine”

Multe-s motivele pentru care-mi crapă obrazul de ruşine că-s român, majoritatea venind din cea mai apropiată realitate, multe-mi sînt şi motivele de mîndrie, toate venind din trecutul ceva mai îndepărtat. Cum n-am în prezent vreun motiv care să-mi sumeţească mîndria de român, am s-atac unul dintre marile motive de ruşine care mă bîntuie (şi nu-s eu singurul în situaţia dată): pocirea inimaginabilă a limbii strămoşeşti.
Imediat după-mbulzeala din decembrie 1989 (ceas blestemat, care ne-a adus doar libertatea de-a bate din gură, de-a pleca bram­bura prin lume şi de-a ne lăsa jupuiţi de vii cu uneltele satanice-ale taxelor, parataxelor, impozitelor şi accizelor), o adunătură de intelectuali (de mîna a doua), au tăbărît cu sa­tîrele neologismelor idioate pe Limba Română. Aşa se face că o jurnalistă „istorică” ne-a pricopsit cu trei „perle” pentru care Alecsandri, în al său „Dicţionar grotesc”, i-ar fi dat cu parul verbului în moalele capului: „locaţie” (dare sau luare-n chirie a unei ges­tiuni) – pentru „localizare”, particula „di” în locul lui „bi” în celebrul dioxid de carbon şi-n asemănătoare, şi pronunţia „bin” pentru „ben” în la fel de celebrul nume-al lui Osama.
Bomboana din cucurigul colivei a fost însă o şedinţă de pomină a Academiei, şe­dinţă-n care crema inteligenţei neamului şi-a dat cu părerea (prin ridicare de mîini), împotriva lui „î” şi contra lui „sînt”. Dincolo de fenomenul complicării inutile a limbii prin excepţii ridicole, aberant a fost spectacolul acelei şedinţe ruşinoase: nespecialişti, ignoranţi cu desăvîrşire, votînd norme lingvistice, deci de strictă specialitate, prin ridicarea deştelor către tavanul aulei Aca­demiei.
Respect cu religiozitate valoarea, nu m-amestec în domenii pe care nu le stăpînesc şi cred cu tărie-n diviziunea muncii – adică sînt contra intrării chirurgului cu bisturiul în eprubetele chimistului, în epruvetele fizi­cianului sau în portativele muzicianului. Constat însă că medici, fizicieni, chimişti, muzicieni, pictori, sculptori şi alte soiuri de lingvişti d’ăştia au dat cu ghilotinele pă­re­rilor şi cu paloşele mîinilor ridicate în Limba Română, anihilîndu-i pe-adevăraţii lingvişti. În consecinţă, cer Academiei să supună votului lingviştilor şi descoperirile biologilor, şi-ale fizicienilor sau chimiştilor, şi proiec­tele arhitecţilor, şi simfoniile muzicienilor, şi-n general să le ceară votul în toate proble­mele-n care nu se pricep, aşa cum ceilalţi nepricepuţi au votat în masă într-un domeniu-n care erau şi sînt ageamii perfecţi.
Cînd eşti specialist „de mîna-ntîia”-ntr-un domeniu şi te pronunţi cu voioşie-ntr-un domeniu-n care n-ai ce căuta, nu-nseamnă că n-ai valoare-n domeniul tău, ci că n-ai nici măcar o umbră de ruşine. Iar dacă academicienii patriei au procedat astfel, ce altceva se poate cere vulgului şi politicienilor (cei din urmă fiind clasa cea mai venală şi mai vrednică de dispreţ a societăţii)?
Cum să ceri să aibă ruşine celor care n-au deloc? Dar oare-or şti ei ce-i aia ruşine?