Iisus Hristos şi Iuda

Marele pictor renascentist Leonardo da Vinci este cel care a pictat celebra pânză Cina cea de taină. În jurul aceste celebre picturi s-au ţesut de-a lungul vremii nenumărate legende, cele mai multe dintre ele fiind legate de împrejurările în care şi-a realizat capodopera. Una din aceste legende am să v-o povestec aici, în Agora Glasului. Leonardo da Vinci căuta un model pentru Iisus care să exprime iubirea, blândeţea, înţelepciunea, frumuseţea şi credinţa. Găseşte omul potrivit şi-l roagă să-i pozeze. Acesta acceptă. Era un bărbat tânăr, virtuos, plăcut la înfăţişare, imaginea desăvârşită a lui Iisus. Toată lumea adoră personajul pictat de Leonardo. Rând pe rând, Leonardo da Vinci le pictează şi pe celelalte personaje ale tabloului. A mai rămas de pictat Iuda. Îi trebuia un model care să conţină în el trăsături ale păcatului, necredinţei, ale egoismului şi trădării. Timpul trecea, iar cardinalul care supraveghea terminarea picturii pune presiune pe Leonardo. Într-o zi, marele pictor vede întins într-un şanţ un tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţăros, beat, cu o faţă vulgară. Era perfect ca model pentru Iuda. Pune să fie adus la locul lucrării. Timp de câteva luni, artistul lucrează la chipul lui Iuda. La sfârşit, Leonardo da Vinci pune să fie scos de la locul unde a pozat. Atunci, izbucnind în plâns, omul se adresează lui Leonardo: O, da Vinci, priveşte-mă! Nu mă cunoşti? Nu, răspunde pictorul. Omul continuă: O Doamne, am căzut oare atât de jos?  Eu sunt acelaşi om pe care l-ai pictat acum mulţi ani ca figură a lui Hristos! De o vreme, pun din ce în ce mai mult ochii pe marele rival al oraşului meu de baştină, Curtici, pe oraşul Pecica. Viaţa m-a adus de mai multe ori pe-acolo, deci îl cunosc, însă ca acum, în această perioadă, niciodată Pecica nu mi s-a părut mai frumoasă, jur pe o felie de pită făcută în dobă. Am petrecut Paştele acestea la Pecica, alături de prieteni şi neamuri. Au făcut ce-au făcut şi m-au dus prin oraş. Am văzut bisericile ortodoxe şi catolice, am văzut centrul şi periferiile precum şi magazinele şi birturile (Nu toate, am mai lăsat şi pe altă dată). Şi oamenii. Dar, cel mai mult mi-a plăcut Malul Mureşului cu ce-i pe-acolo. Am revăzut Stadionul şi Rezervaţia de bivoli. Toate mi-au plăcut, mi-am dat seama că oraşul este condus de oameni destoinici, nu de broaşte, că Petru Antal este un primar cu picioarele pe pământ, realist şi aproape de locuitori. Dar, ca siguranţa ce o dă îndiguirea Mureşului, ca faptul că datorită acestui lucru pecicanezii dorm liniştiţi, fără frica inundaţiilor, ei bine, ca aceste lucruri nu mi-a plăcut nimic mai mult. Şi spun asta acum, când în alte părţi ale României râurile le inundă oamenilor casa, ogoarele şi vieţile. Şi în locurile unde sunt inundaţii, precum şi acolo unde nu sunt, locuiesc tot oameni. Sunt identificaţi sub acelaşi nume, de om, dar diferenţa este precum în pilda cu Cina cea de taină, când acelaşi om l-a întruchipat şi pe Iisus şi pe Iuda. Binele şi răul au unul şi acelaşi chip; totul depinde de momentul în care unul sau altul îi taie calea oricărei fiinţe umane. Am zis!