Un sfert de veac

Regretatul Gabriel Garcia Márquez şi-a intitulat celebrul său roman care a făcut înconjurul lumii „Un veac de singurătate”. Am împrumutat şi noi, în editorialul de faţă, măsura veacului pentru a cuantifica cei douăzeci şi cinci de ani care s-au scurs de când am început să mimăm democraţia. Altfel spus, de un sfert de veac trăim într-o reformă fără început şi fără de sfârşit, pe care nimeni nu a teoretizat-o şi, fireşte, nimeni nu şi-o asumă. Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie despre ce înseamnă reforma statului, jumătate dintre cetăţenii de rând ar răspunde că acest concept se referă la schimbare pe ici, pe acolo, a comunismului, în vreme ce trei sferturi dintre politicieni s-ar apuca să ne povestească despre „jaful de la Nana”, unde preşedintele tuturor românilor a avut proasta inspiraţie să schimbe rânduiala jafului colectivist, încercând să cumpere la vedere şi cu bani luaţi împrumut ceea ce putea fi furat, gratis, noaptea pe fulgerătură. În decembrie 1989 Ion Iliescu declarase că predecesorul său, Nicolae Ceauşescu, a „mânjit”doar „nobilele idealuri” ale comunismului. La vremea respectivă am crezut că omul „s-a scăpat” pur şi simplu în faţa camerelor de luat vederi. Ei bine, astăzi, la un sfert de veac de la acea mascaradă, am toată convingerea că Ion Iliescu a dat frâu liber gândurilor pe care le avea. Omul visa la o perestroikă bine temperată şi aclimatizată pe malurile Dâmboviţei, nu la o „lepădare de Satan” – aşa cum o făcuseră cehii şi polonezii în acel an în care i-au obligat pe ruşi să-şi mute tancurile la răsăritul Prutului. Ca dovadă, în tot acest sfert de veac Ion Iliescu a plâns cu lacrimi fierbinţi pe ruinele CAP-urilor şi ale SMT-urilor, condamnându-i cu mânie proletară pe „ţărăniştii lui Coposu” şi pe „liberalii lui Câmpeanu” că i-au îndemnat pe ţărani să abandoneze sistemul colectivist. Anul 1996 l-a adus în fruntea patriei noastre scumpe şi dragi pe un alt pantomim celebru: Emil Constantinescu. Spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, care „mânjise” doar comunismul şi de Ion Iliescu, care ne vorbea despre democraţie gândindu-se la perestroikă, Emil Constantinescu i-a ademenit pe români să-l voteze mimând regalitatea şi plângând pe sub sicriul marelui Corneliu Coposu. Am pierdut atunci o şansă unică de a ne lepăda de comunism, astfel că, după patru ani, Ion Iliescu revenea la Cotroceni pe un val de simpatie fără precedent, iar minerii cântau pe ruinele Pieţei Universităţii: „Iliescu apare – Soarele răsare”. Au existat şi câţiva analişti europeni care ne-au felicitat pentru realegerea lui Ion Iliescu în fruntea statului postcomunist dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, deoarece conştientizaseră faptul că alternativa bătrânului comsomolist era tocmai Corneliu Vadim Tudor, pe care o treime dintre noii cetăţeni europeni, de limbă română, şi-l doreau ca preşedinte de partid şi de ţară. Astăzi, după un sfert de veac, poporul încă aşteaptă. Ce aşteaptă? Iată o întrebare la care nimeni nu a găsit încă răspunsul. Nici măcar cele două figurine de lut găsită de arheologi la Cernavodă, despre care trei sferturi dintre cercetători spus că stau şi gândesc, în vreme ce doar un sfert îndrăznesc să afirme adevărul: doar mimează efortul gândirii…