Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal…

Tramvaiul este ca o agora mobilă. În tramvai se schimbă opinii, se face politică între călători necunoscuţi, ba chiar se dau lecţii de conduită şi chiar lecţii de viaţă. Într-o zi, într-o staţie se pregătea să coboare o persoană în vârstă, bolnavă, care abia se mai ţinea pe picioare. Evident, coborârea celor două-trei trepte ale tramvaiului a fost făcută încet, cu icneli. Cei ce voiau să coboare după el au aşteptat cu răbdare ca acesta să ajungă pe peronul staţiei. Apoi, după ce toţi călătorii au coborât, tramvaiul a pornit. Nu departe de uşă, au asistat la scenă câţiva tineri, care păreau a fi liceeni. Unul dintre ei a rostit, zeflemitor: Pe ăştia îi caută moartea acasă şi ei umblă prin tramvaie, să încurce lumea. Văd că nu-ţi plac bătrânii, bătrâneţea! – îl încearcă un domn între două vârste. Nu!, vine răspunsul destul de obraznic al imberbului. Atunci să-ţi facă Dumnezeu pe voie şi să te ia la El de tânăr, să n-ajungi niciodată bătrân!
Odată cu vârsta (vârsta mea personală) am observat că între orele opt-zece dimineaţa, la Staţia „Dacia“ coboară cam mulţi bătrâni. Atât din tramvaiele care vin dinspre Cartierul „Aurel Vlaicu“, cât şi dinspre Aradul Nou. Credeam, aşa cum au crezut mulţi, că bătrânii se duc din plictiseală sau din alte motive la Piaţa „Mihai Viteazul“. De fapt nu-i chiar aşa. Desigur, se duc şi pe la piaţă, să-şi cumpere vreun păstârnac sau vreo floare pentru cimitir, pentru perechea trecută în veşnicie. Dar se mai duc undeva.
Acum câteva zile treburile m-au dus la Spitalul Municipal, de lângă Piaţa „Mihai Viteazul“. M-a primit dr. Anca Henţia, medic specialist în balneologie, fizioterapie şi recuperare fizică. Doctoriţa, un om tânăr dar cu experienţă în domeniu, m-a rezolvat pe loc. Apoi, m-a trimis pentru amănunte la ajutoarele sale, asistentele, cele care vin direct în contact cu bolnavii. Coridoarele, camerele erau pline de oameni în vârstă, toţi veniţi pentru tratamente reumatismale. Oamenii senectuţii aveau toţi afecţiuni fizice: se mişcau greu, şchiopătau, unii aveau câte o mână inertă, alţii umblau cu cadru, cocoşaţi… Interesant, în cele câteva zile cât am frecventat Secţia de Fizioterapie n-am văzut nici măcar un tânăr. Ceea ce e foarte bine. Aşadar, mulţi dintre bătrâneii care coboară în Staţia „Dacia“ merg, de fapt, la o secţie de fizioterapie să-şi mai oblojească durerile.
În tramvai, însă pe stradă, prin pieţe, oamenii de vârsta a treia sunt luaţi peste picior, sunt admonestaţi, ironizaţi şi nu de puţine ori chiar bruftuluiţi. Nu de către toţi, dar de destui cât să-ţi amintească de versurile poetului Adrian Păunescu, căci bătrânii „Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,/ Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,/Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,/Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital…“
Da, eu ştiu un om de spital, care are mare grijă de aceştia: se numeşte dr. Anca Henţia şi împreună cu asistentele sale le tămăduiesc bătrânilor paşii târşiţi.