Declinul unei ere(zii)

O credinţă nu ar trebui judecată niciodată după faptele oamenilor. Altminteri am ajunge să nu mai credem în nimic, deoarece nu există om fără păcate, fără să fi comis fapte ruşinoase sau să nu fi căzut vreodată pradă vreunei ispite. Şi cu toate astea există secte, mai nou autoproclamate chiar biserici, în care credincioşii pun foarte mult seama pe conduita „fraţilor“. În concepţia lor infatuată şi plină de dezgust faţă de ceilalţi, pe care îi aruncă undeva la marginea cetăţii ca pe nişte leproşi, socotindu-i „din lume“, asta pentru că ei or fi undeva pe deasupra sfinţilor – în care oricum nu cred, cei care nu frecventează aceeaşi „casă de rugăciuni“ cu ei sunt nişte nimicuri. Îşi clădesc un adevărat piedestal în jurul propriilor persoane, considerându-se fără de prihană şi lipsiţi de ispite. Au impresia despre ei înşişi că au atins o treaptă atât de apropiată de Dumnezeu încât se consideră deja vrednici de mântuire. Credinţa lor este însă una searbădă, lipsită de profunzime şi de înălţime. Ei cunosc divinitatea pe orizontală, nicidecum pe verticală. Principala lor preocupare atunci când merg duminica la „bise“ este aceea de a socializa, iar bucuria lor extremă este atunci când încă unul din „lume“ a ajuns să se „pocăiască“. Credinţa lor, incapabilă să cunoască smerenia, lacrimile adevăratei pocăinţe sau trezvia, nu trece de nivelul brâului.

Handicapaţi religioşi, rareori pierd însă ocazia de a nu sublinia greşelile vreunui semen sau mai ales a vreunuia „din lume“.

Raportarea credinciosului la divinitate nu ar trebui să aibă nici o legătură cu educaţia, comportamentul sau buna creştere a vreunui alt membru al comunităţii din care face parte.

Zilele trecute a apărut o ştire, neplăcută dealtfel, cum un important membru al adunării penticostale şi-a bătut soţia într-atât încât a fost nevoie de intervenţia poliţiei şi a salvării. Nu judec aici fapta omului, pentru că nu sunt în măsură să o fac, iar apoi fiecare plăteşte pentru păcatele sale. Ceea ce m-a uimit însă a fost atitudinea „fraţilor“ penticostali în legătură cu fapta comisă de înflăcăratul soţ al victimei. Ca să fiu mai corect, hai să zicem de către unii fraţi penticostali pentru că, din fericire, nu am ajuns să îi cunosc pe toţi.

Pentru că cel care comise păcatul este fiul marelui lider al penticostalilor din întreaga ţară, acei câţiva fraţi au început să aibă întrebări în legătură cu însăşi credinţa penticostală.

Că au început să aibă semne de întrebare nu e rău, însă „vorbitorii în limbi“ ar trebui să îşi pună la îndoială propriile fapte şi convingeri. Îmi este cât se poate de lesne să realizez cât de profund poate fi crezul cuiva care se împotmoleşte în bârna semenului său.