Constantin Noica spunea că există trei feluri de cai: cei folosiţi pentru tracţiune şi care sunt cei mai numeroşi, în proporţie de 90%; caii de circ, fiind daţi ca exemple Nadia Comăneci şi Ilie Năstase (în sensul că oricât de înalte ar fi performanţele, sportul nu reprezintă o filozofie profundă de viaţă, ci mai degrabă un mijloc de relaxare sau distracţie), iar în cele din urmă, pe cea mai înaltă treaptă, se află caii pur-sânge. Aceştia, după cum era de aşteptat, sunt foarte rari, neatingând nici măcar un procent din întreaga masă a cailor.
În urmă cu câţiva ani urmăream un meci de tenis între Novak Djokovic, numărul trei sau patru mondial pe vremea aceea şi Roger Federer, numărul unu. Pentru că Federer mi se părea, şi cred că şi era pe vremea aceea, perfecţiunea întruchipată îmi doream să câştige necunoscutul, pentru mine, Djokovic. După un meci de infarct, în care Federer şi-a dominat în cea mai mare parte a timpului adversarul, având parte de mai multe mingi de meci, câştigătorul a fost sârbul. Ceea ce m-a uimit însă nu a fost puterea de luptă, rezistenţa formidabilă, răbdarea, încrederea, voinţa sau puterea de revenire a sârbului, de altfel calităţi destul de comune oricărui sportiv, ci cu totul altceva. Puterea recunoştinţei. Faptul că toate aceste calităţi cu ajutorul cărora a reuşit să învingă le-a primit de la Cineva, iar Djokovic nu a uitat să mulţumească. Nu a uitat şi nici nu s-a ferit. Cu toată convingerea, înainte de a se bucura, Djokovic a făcut semnul sfintei cruci şi i-a mulţumit lui Dumnezeu.
Mă gândeam în acele momente dacă raţiunea lui Noica nu necesită o motivare pentru a face loc unei excepţii. Novak Djokovic este tenismen, iar cei care practică sportul nu pot fi decât cai de circ. Însă sârbul transmite un mesaj unei lumi întregi, create de Dumnezeu, însă care a uitat de El. Prin mijloacele sale modeste de sportiv, Djokovic transmite totuşi un mesaj puternic unei lumi întregi, iar asta ar trebui să îl promoveze la rangul unui cal pur-sânge. Este adevărat, nu a creat o filozofie, nu a dat lumii o teorie a relativităţii, însă o îmbogăţeşte cu un mesaj nobil: recunoştinţa şi frica de Dumnezeu, întoarcerea acasă.
Un alt caz şi mai fericit, pentru că este din România, de cal de circ care ar trebui ridicat la rangul unui pur-sânge este cel al Simonei Halep. Îmi aduc aminte că înainte de Roland Garros, Simona a participat la un turneu în Dubai. Într-o ţară a islamiştilor, Simona nu s-a ferit să-şi afişeze credinţa, mărturisindu-L pe Hristos. La fel a făcut-o şi după aceea, la toate turneele importante la care a participat şi unde era urmărită de milioane de spectatori din întreaga lume.
A trece de la statutul de circar la cel de pur-sânge presupune să faci ceva mai mult decât a obţine performanţe. Este necesar să transmiţi ceva, o idee, un gând bun sau un gest care ar putea să schimbe lumea.
Lecţia de fair play dată de gestul lui Eugenio Monti, căpitanul echipei italiene de bob la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Innsbruck, 1964, poate fi un alt bun exemplu. Atunci a făcut o cursă excelentă cu echipa sa, au scos un supertimp şi erau la baza pârtiei. La un moment dat sunt informaţi că echipa engleză, cel mai de temut adversar al italienilor, nu poate să mai participe la cursă din pricina unei defecţiuni tehnice. Li se stricase o piesă şi nu aveau o altă de înlocuire. Atunci, Monti a demontat piesa respectivă de la propriul bob şi a trimis-o sus, la echipa rivală cu care se lupta pentru supremaţie. În urma ajutorului primit de la Monti, englezii au câştigat.
