Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul era oricum bătrân, iar că fântâna, fiind secată, tot trebuia astupată odată sau odată. Astfel a ajuns la concluzia că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei.
Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii ca să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă o lopată şi începu să arunce de zor pământ înăuntrul fântânii. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranul privi înăuntrul fântânei şi rămase uluit ce văzu.
Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toată lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi afară fremătând…
Noi, românii, ca popor, parcă suntem nişte bătuţi de Dumnezeu. De-a lungul veacurilor ne-au călărit Popoarele Migratoare, Imperiul Otoman, cel Bizantin, ne-au supt Imperiul Ţarist precum şi Imperiul Bolşevic. Bine, ne-au călărit şi romanii, dar din această „călărire în zori“ am apărut noi, ca români, aşa că pe Traian şi gaşca lui de la Râm îl iertăm. Sau, mai bine nu! Că aşa cum arătăm nu suntem nici cal, nici măgar. Fanarul ne-a influenţat în mod insistent promovându-ne şpaga, slugărnicia, obolul la cel puternic, făţărnicia, prefăcătoria, lenea, ciubucul. Suntem de strajă la Porţile Orientului, apărând Occidentul de relele balcanice. Dar aceste porţi scârţâie, nu ni le unge nimeni, suntem părăsiţi pe faţă. Aşa că nu suntem nici europeni, nici asiatici. Europa Unită ne cântăreşte cu parcimonie calităţile şi cu supramăsură greutăţile, bombănind tot timpul: ba n-avem aia, ba n-am îndeplinit cutare legi şi precepte, ba… Aşa că umblăm cu miloaga, doar-doar s-ondura Coana Europă să ne primească de tot la sânul ei voluptuos.
Dar (căci fără acest „dar“ comentariul n-ar avea haz), nici noi nu suntem prea cuminţi. Ne prezentăm, noi, românii, ca o familie dezbinată, ai cărei membri se urăsc, nu se suportă şi urlă unii la alţii. Şi care „dau din casă“ tot ce miroasă urât, spre indignarea, mirarea şi râsul celor din curtea Europei. Europă care râde de noi cât de proşti putem fii să ne autoflagelăm. Parcă am fi masochişti. Căci, „Masochistul după mine/E un mare nătărău/Care nu se simte bine/Dacă nu se simte Rău“ cum zicea epigramistul. Ca în orice ţară democrată şi în România există Putere şi Opoziţie. Care se ceartă, se jignesc, se admonestează şi uneori se mai şi bat. Pe viaţă şi pe moarte! Până aici, nimic deosebit. Aceste manifestări se petrec în toate ţările democratice. Ceea ce se întâmplă numai la noi, este faptul că noi ne ridicăm poalele în cap spre văzul lumii, politicienilor nepăsându-le că fac rău întregii naţiuni române.
Acum suntem ca măgarul ăla bătrân, care a căzut în fântână. Europa este pe cale să arunce peste noi pământ, nemaitrebuindu-le o ţară care se autoflagelează.
Viaţa va arunca peste noi cu pământ şi cu tot felul de greutăţi…
Fiecare din greutăţile noastre este o ocazie pentru a face un pas înainte. Noi, românii, putem ieşi din adâncurile cele mai profunde doar dacă nu ne dăm bătuţi! Şi dacă nu ne batem între noi, în favoarea altora.
