Scriitorul Francisc Munteanu (care şi-a petrecut primele scrieri la Arad) are o povestire foarte, foarte frumoasă, cu final neaşteptat, aşa cum sunt mai toate povestirile sale. Am s-o spun şi eu aici, în cele ce urmează, făcând precizarea că prin aceasta se va pierde mult din farmecul originalului, fapt pentru care îmi cer scuze cititorilor mei, întotdeauna îngăduitori cu mine.
Evadând, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial dintr-un tren hortyst ce străbătea Ungaria, tren plin cu deţinuţi politici, un tânăr primeşte de la un rabin ce nu mai poate continua evadarea, o felie de pâine învelită într-o batistă legată cu o sfoară, sfătuindu-l: Să nu desfaci batista ca să mănânci pâinea decât atunci când ţi se vor istovi de foame toate puterile, decât atunci când nu mai ai nici o posibilitate să-ţi ostoieşti foamea, decât atunci când nu mai ai nici o speranţă!
După evadarea din tren, tânărul străbate câmpii şi păduri, coclauri, evitând să treacă prin localităţi unde putea fi arestat. Se hrănea cu fructe de pădure, cu legume culese de pe câmp, chiar cu ierburi pe care le credea comestibile. Nu de puţine ori, înfometat, şi-a scos din buzunar bucata de pâine tare ca piatra învelită în batistă, cu gând s-o mănânce. În ultimă clipă, însă, îşi găsea noi forţe, noi ambiţii şi asculta de sfatul rabinului de a nu desface batista considerând că mai poate rezista. Apoi găsea câte ceva de mâncare: fructe, ierburi, legume crude. Şi mergea mai departe. După ce străbate toată pusta ungară, tânărul ajunge la Budapesta în loc sigur, în sânul familiei, fără să se atingă de felia de pâine învelită în batistă.
Revenindu-şi, odihnit şi relaxat, tânărul desface curios batista legată cu sfoară: în batistă a găsit o bucată de scândură, de mărimea unei felii de pâine.
Se spune că în Japonia singurii cetăţeni care nu sunt obligaţi să se închine în faţa Împăratului sunt dascălii, pentru că japonezii consideră că fără dascăli n-ar exista împăraţi.
Pretudindeni, de fapt, profesorii sunt respectaţi. Ei sunt pentru noi toată viaţa profesorii, diriginţii, pedagogii noştri. Nu le spunem altfel. Ne amintim cu plăcere de sfaturile şi dojenile învăţătorilor şi profesorilor noştri. Nu uităm toată viaţa ceea ce ni s-a întâmplat în şcoală, cum am fost trataţi de dascălii noştri, cum am fost educaţi. Chiar şi acum, în unele situaţii îmi amintesc de diriginta mea, Elena Juşcă, de felul cum dânsa mă îndruma spre rezolvarea câte unui lucru. Şi urmându-i sfatul dat în urmă cu 40 de ani, întotdeauna îmi iese, chiar dacă acum am o vârstă care începe cu cifra şase. Şi ca ea, ca doamna dirigintă Elena Juşcă (Sărut mâna, doamnă dirigintă!) mai sunt cu zecile de mii în România. Profesori şi cadre didactice care ne formează ca oameni, care ne îndrumă paşii exact atunci când trebuie, ne dă de la ei ceea ce de acasă nu putem întotdeauna primi.
În aceste zile lumea învăţământului românesc este bulversată de întâmplarea că nişte cadre didactice s-au umplut de ruşine, luând mită de la elevi ca să treacă un examen. Se fac anchete. E normal, cine a greşit, să plătească! Şi vor plăti, căci aceşti indivizi au intrat cu bocanii în profesia sfântă de profesor.
Dar, trebuie să fim atenţi, să nu bălăcărim şi să suspectăm întreaga familie a profesorilor.
Ni se pare că avem un sistem educaţional bun. Poate e bun pentru unii, dar e un sistem mincinos. Este doar o bucată de scândură învelită, despre care credem că e o felie de pâine.
