Pe ruinele dreptei

În vreme ce stânga politică autohtonă face front comun în jurul baronilor locali şi domină copios toate spaţiile de exprimare ale puterii centrale, pe partea dreaptă a  eşichierului politic românesc lucrurile sunt mai încâlcite decât în nodul lui Gordius. Pentru cei puţini, dar înţelepţi, care se mai pot amuza săptămână de săptămână citind „Dilema veche”, deliciul zilelor trecute l-a constituit schimbul de scrisori deschise între Mihai Răzvan Ungureanu şi Elena Udrea. Redutabilul intelectual român şi senator de Arad, Mihai Răzvan Ungureanu are, fireşte, toată dreptatea din lume atunci când îi reproşează Elenei Udrea că nu poate terfeli pe toată lumea stând în spatele tronului prezidenţial şi tranzacţionând potenţialul electoral al lui Traian Băsescu. Foştii preşedinţi de  stat au avut, în România, un statut cu totul şi cu totul aparte. Nicolae Ceauşescu a ieşit din politică între patru scânduri. Emil Constantinescu a ieşit de la Cotroceni cu ciocul mânjit cu cerneală, înfrânt de comunişti şi trădat de serviciile secrete. Ion Iliescu a făcut infarct de-a dreptul, atunci când Mircea Geoană şi cei din Grupul de la Cluj i-au arătat că Partidul Democraţiei Sociale din România nu este moştenirea domniei sale, ci aparţine baronilor locali, evitând să-i mai ofere preşedinţia executivă a acestuia după consumarea celui de-al treilea mandat controcenist şi aşezându-l în şirul icoanelor cu preşedinţii de onoare. Despre Traian Băsescu este încă prematur să ne pronunţăm, dar rezultatele de până acum nu ne oferă un indicator electoral mai mare de cincisprezece procente. Prin urmare, a reduce şansa dreptei doar la moştenirea „băsistă” este o aventură politică pe care cei din alianţa PNL-PD-L încearcă să o evite, iar Mihai Răzvan Ungureanu a înţeles să li se alăture. „Moştenirea băsistă” conţine şi o marjă de risc politic, deoarece actualul preşedinte a reuşit să ridice împotriva domniei sale un puternic val de antipatie populară. Nu comentăm aici dacă această antipatie este justificată sau nu, dar ea există şi se manifestă plenar la adresa noii construcţii politice din jurul Elenei Udrea. În acest sens, mult mai inteligentă este poziţionarea lui Emil Boc de la Cluj, care a înţeles să nu se expună în această perioadă destul de tulbure, ci să ajute la construcţia noului pol de  dreapta din spatele primei scene politice. Dacă Elena Udrea ar înţelege aceste lucruri, atunci electoratul Mişcării Populare ar constitui un spor al dreptei politice româneşti, nu o povară electorală de evitat, cum este perceput în prezent. Pentru că nu poţi să-i injuri pe Vasile Blaga, pe Monica Macovei sau pe Mihai Răzvan Ungureanu cât este ziua de mare, iar la alegerile prezidenţiale din toamnă să-ţi îndemni electoratul să voteze candidatul dreptei unite, care  va intra în turul al doilea de scrutin împotriva candidatului stângii. Cât despre un model de unitate politică, cei din partea dreaptă ar putea să se uite puţin prin curtea celor din stânga şi să ia învăţătură: şi aici se bat, se înjură, se înjunghie pe la spate şi se scuipă, dar numai în spatele uşilor închise. Nu în văzul lumii şi la spartul târgului…