Colonelul (r) Marin Bucur, fostul comandant al Penitenciarului Arad, ne-a trimis la redacţie un memoriu care a fost înaintat şi fostului ministru al Justiţiei, Cătălin Predoiu, în vederea promovării unei moţiuni în Parlament. Bucur vorbeşte despre starea în care au ajuns penitenciarele din România, făcând o comparaţie între situaţia de la noi şi regulile europene, Convenţia Europeană privind Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii. Fostul comandant al Penitenciarului Arad susţine că deşi toate problemele menţionate de el sunt cunoscute, sunt ignorate cu bună ştiinţă de guvernanţi, „cărora le cade bine să exploateze, în interes de partid, aceste găuri negre ale sistemului judiciar”.
Colonelul (r) Marin Bucur afirmă că există încă aspecte care nu satisfac nici măcar exigenţele Regulilor Europene pentru Penitenciare din 1986.
„Evoluţiile din ultimii doi ani au marcat paşi înapoi comparativ cu anii 2000.[…] Nici după 24 de ani de la Revoluţie, România nu dispune de închisori preventive, deşi guvernul român a aprobat construirea a 15 asemenea închisori încă din mai 1990. Până azi nu s-a construit niciuna. Consecinţele acestei stări de lucru sunt dezastruoase. În prezent, numai în România persoanele arestate preventiv sunt deţinute în aresturile poliţiei până în momentul trimiterii lor în judecată. Practic, legea interzice depunerea lor în penitenciare înainte de trimiterea în judecată. Nici măcar Legea nr. 23/1969 nu conţinea această interdicţie de inspiraţie bolşevică. Ne aflăm în faţa unui model judiciar de tip stalinist perpetuat în societatea românească a anului 2014. Încă din anii 70, doctrina penală românească a afirmat principiul imparţialităţii care trebuie să guverneze procesul penal şi care interzice ca organul de urmărire penală (în cazul nostru Poliţia) să deţină custodia celui care face obiectul procesului penal. Dacă în perioada comunistă acest principiu a fost încălcat, este de neînţeles ca după 24 de ani de la revoluţia din decembrie, şi la şapte ani după intrarea în Uniunea Europeană, continua să existe locuri de deţinere (aresturi preventive) la Ministerul de Interne (Poliţie)”, se arată în memoriu. Bucur spune că aceste lucruri se întâmplă pentru că se doreşte securizarea acuzării şi prevenirea unor surprize neplăcute în cursul judecăţii. „În ţările europene cu democraţie consolidată către care pretindem că ne îndreptăm, că dealtfel şi în România interbelică, au existat şi bineînţeles există asemenea închisori preventive aflate în subordinea Ministerului Justiţiei. […] Reamintim că Legea din 1929 privind executarea pedepsei, sancţionata cu Decretul Regal nr. 2596/27.06.1929, adoptată de Parlamentul României sub preşedinţia lui Ştefan Cicio Pop, în Cap. I art. 4, statua că «în capitala fiecărui judeţ va funcţiona un penitenciar pentru deţinuţii preveniţi» Cea mai gravă problemă a sistemului penitenciar românesc o constituie infrastructura, mai precis spaţiile de cazare total necorespunzătoare”, mai arată Bucur.
Potrivit fostului comandant de la Arad, cu excepţia clădirilor vechilor închisori din perioada Mariei Tereza (cele din Transilvania) şi a câtorva penitenciare construite în secolele trecute în vechiul regat (Craiova, Galaţi, Piteşti) care dispun de camere pentru o singură persoană, toate penitenciarele construite în perioada comunistă, au adoptat sistemul sovietic, având camere mari de aproximativ 50 locuri în care să fie cazaţi deţinuţii care formau un detaşament de muncă de 50 persoane.
„Cazarea unor persoane adulte, cu personalitate conturată, nu puţini cu probleme de comportament în asemenea cameră, cu paturi suprapuse pe cel puţin două rânduri, cu toalete insuficiente (două-patru la 50-70 persoane), fără posibilităţi de servire a hranei (aceasta se serveşte de regulă pe genunchi, pe marginea paturilor de jos, numai liderii având acces la singura masă), are efecte devastatoare asupra psihicului celor deţinuţi, de cele mai multe ori ireversibile. În România mileniului trei, hrana atâta cât este, se transporta de la blocurile alimentare la camera sau la locurile de muncă în bidoane de aluminiu (ghiumuri), se porţionează cu polonicul de către veselari (deţinuţi selecţionaţi) […] În ultimul timp au apărut bidoane de inox care le-au înlocuit pe cele de aluminiu. Acesta constituie unul din motivele invocate de Curtea Europeană de la Strasbourg în cele 600 dosare în care România a fost condamnată la plata unor daune considerabile în urma proceselor intentate de către persoane deţinute în penitenciare”, mai spune Bucur. Acesta a ţinut să precizeze că nici măcar cele două penitenciare noi, Arad şi Giurgiu, care au preluat modelul francez al unui centru de detenţie nu dispun de cameră de o persoană.
Recidiviştii fac legea
În continuare, fostul comandant al Penitenciarului arad trage un semnal de alarmă cu privire la aresturile Poliţiei, susţinând că majoritatea acestora funcţionează în subsoluri, nu dispun de instalaţii sanitare adecvate, cazarea se face în comun, deseori fiind compromise anchetele sau provocate alte fenomene ce afectează demnitatea umană şi starea psihică a celorlalţi arestaţi.
„Din păcate legislaţia actuală, inclusiv Legea nr. 254/19.07.2013, adoptată şi promulgata în mare grabă (deşi nu aduce nimic nou comparaţie cu Legea nr. 275/2006) conţine o reglementare confuză referitoare la aşa zisele centre de reţinere şi arestare preventive care functioneaza unele în subordinea Mininisterului Administraţiei şi Internelor (aresturilor Poliţiei) iar altele în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care de fapt nu există. ANP nu dispune de secţii speciale de arestare preventive care să beneficieze de minimă autonomie. Arestaţii preventiv sunt cazaţi în secţii interioare ale penitenciarelor în aceleaşi condiţii cu condamnaţii (camera cu mai puţine paturi). […] În condiţiile evocate în cele două puncte precedente, după anul 2006, ne-am pricopsit cu cea mai mare grozăvie a sistemului penitenciar românesc. Experţii din Ministerul Justiţiei şi toţi cei implicaţi în elaborarea şi promovarea noii Legi privind executarea pedepselor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal […], au reglementat regimurile de detenţie […] şi au abandonat unul din pilonii de bază ai oricărui regim de executare a pedepsei şi anume separarea recidiviştilor îndeosebi a celor care au mai executat pedepse cu închisoarea de cei aflaţi pentru prima dată în penitenciar. Această regulă de aur a marcat epoca modernă a criminologiei încă din anii 1800 şi a fost impusă în toate penitenciarele din lume ca instrument vital în cunoaşterea recidivei şi a proliferării concepţiilor criminogene”, a continuat Bucur. Acum, s-a ajuns ca recidiviştii să facă legea în puşcării.
Muncă puţină şi cursuri fără rost
O altă problemă ridicată de colonelul (r) Marin Bucur vizează munca, în condiţiile în care mai puţin de 10% din deţinuţi au desfăşurat activităţi lucrative remunerate, iar veniturile ANP obţinute pe această cale sunt infime.
„Penitenciarele s-au transformat în depozite de condamnaţi. Toate activităţile socioeducative, oricât de sofisticate ar fi, nu au nicio valoare recuperativa în lipsa cultivării la condamnaţi a deprinderii de a presta o muncă utilă. Nu pledam pentru obligarea condamnaţilor de a muncii deşii în unele ţări europene aceasta există dar nu putem fi de acord cu liberarea condiţionată (înainte de expirarea pedepsei) a unor condamnaţi apţi de muncă care au refuzat să muncească. […] În ceea ce priveşte formarea profesională, considerată una din activităţile cu impact major asupra şanselor de reintegrare profesională a condamnaţilor, se manifestă un formalism îngrijorător. Mii de condamnaţi urmează aşa-zise cursuri de formare profesională fără nicio legătură cu piaţa muncii în mare parte forme incipiente gen «iniţiere» fără ca cei cuprinşi în asemenea activităţi să presteze activitate în domeniul în care se califica. S-au dezvoltat adevărate filiere de ONG –uri care organizează asemenea cursuri prin programe POSDRU care au şi făcut obiectul unor dosare penale”, afirmă Bucur.
Făcând o analiză a liberării condiţionate, fostul comandant al Penitenciarului Arad susţine că numărul condamnaţilor care execută integral pedepse tinde spre zero; liberarea condiţionată nu se acordă pe baza unei analize profesionale (criminologice) a şanselor de reintegrare socială a fiecărui condamnat care face obiectul liberării, iar serviciile de probaţiune nu sunt implicate în realizarea unor achete sociale în mediul în care cel liberat urmează să se integreze, aşa cum se procedează în alte ţări europene.
Corupţie endemică
În încheiere, Bucur vorbeşte despre corupţia din sistem care duce la nepuţinţa administraţiei penitenciarelor de a rezolva problema telefoanelor mobile folosite de deţinuţi. „Există o neputinţă cronică a administraţiei peniteciarelor combinată cu o corupţie endemică, care face ca deţinuţii din penitenciare să utilizeze la dicretie telefoane mobile. S-au creat adevărate reţele infracţionale care acţionează din peniteciare şi care fac obiectul unor celebre dosare penale. Parchetul şi Poliţia, exasperate de ineficienta controlului din penitenciare, au renunţat să mai ofere informaţii despre telefoanele mobile ce funcţionează în reţea din locurile de deţinere, se prezintă la penitenciar fără anunţ prealabil, cu mandate de percheziţie pentru a încerca să surprindă pe cei care folosesc asemena telefoane pentru a comite infracţiuni de înşelăciune […] Spre exemplu la Penitenciarul Giurgiu se ridică anual peste 1.000 de telefoane mobile”, a încheiat Bucur.
