„Câte n-ar face omul numai să nu rămână singur… A inventat familia, cătunul, oraşul, artele, petrecerile, vacanţele. A inventat literatura, ba chiar şi bloggingul, ba chiar şi facebook-ul şi tot n-a izbutit să se mântuiască de blestemul singurătăţii. Zilele acestea am meditat la cei singuri şi chiar i-am întâlnit pe câţiva. Trei au fost pildele cele mai amare: pilda unei femei încă tinere care a atins suprema singurătate – mormântul. Pilda soţului ei care a iubit-o enorm şi care după multe zile de nesomn, veghe şi nemâncare îmi spunea că nu va îndura pustiul vilei lor de-acum în care au trăit iubindu-se atâţia ani frumoşi, că îşi doreşte moartea. Pilda unei «măicuţe bătrâne» imobilizată într-un centru de recuperare care sub puternice sedative a aflat de moartea prematură, nedreaptă a fiicei ei pe care o idolatrizase şi care a mai avut tăria să spună: «să îmi aduceţi fotografii cu ea…». (Anca Giura în de profundis).
Nu mă mai amuză deloc hilarele gâlceve de pe eşichierul nostru politic. Dacă n-ar fi triste ar fi de-a dreptul comice. Te-apucă râsu-plânsu, pe cuvântul meu! Şi pe-al tău drag cititor, nu-i aşa? Sunt siderat. Hai să vă zic de ce! Presupunem că în fruntea societăţii noastre sunt puşi sau sunt aleşi oameni cu scaun la cap, sau măcar în jurul capului. Şi că au minte, discernământ, logică şi dreptate. Presupunem! Dar e greu să-i crezi, dacă eşti echidistant. Căci aceşti humanoizi porsoacă politica (!) ca taica băgăul (duhanul pentru cei ce nu ştiu; dacă nici duhan nu ştiu ce e, nu merită să afle despre ce-i vorba, îi las în ignoranţă), de pe o parte pe alta a „eşichierului politic“ (fac pariu pe Balada Mioriţa şi pe leru-i ler că trei sferturi din politicieni nu ştiu ce-i aia eşichier, dar îl folosesc până îi doare gura).
Bunăoară, o parte a eşichierului politic susţine că Bălţata Românească este o vacă bălţată în maro-închis cu alb. Dar, vine forţa politică de pe cealaltă parte a eşichierului, adică duşmanii de moarte ai celor dintâi. Aceştia se enervează vârtos şi spun că Bălţata Românească este bălţată maro-deschis cu alb, nu maro-închis cu alb, cum zic primii. Şi dezbat în draci pe această temă pe toate posturile de televiziune, bălăcărindu-se politic şi energic, spre fala simpatizanţilor. Cearta ia proporţii apocaliptice, problema Bălţatei Româneşti e de interes naţional, culoarea petelor de pe vacă e esenţială. Se pune problema – în vederea împăcării părţilor politice pentru asanarea morală a naţiunii – să se renunţe la o culoare şi Bălţata Românească să aibă doar o singură culoare. Puterea şi Opoziţia au fost de acord. Problema care s-a iscat era, totuşi, următoarea: Bălţata Românească să fie albă, sau maro? Şi pentru că nu s-au înţeles au apelat la un arbitru: Uniunea Europeană. Acest arbitru intransigent a hotărât: întrucât părţile nu se înţeleg, toate vacile din rasa Bălţata Românească se jupoaie, iar pieile vor fi expuse la Muzeul de Istorie al Poporului Român. Şi uite-aşa, din cauza politicienilor de pe eşichierul politic am rămas fără Bălţata Românescă. Cred c-ar fi cazul să schimbăm eşichierul!
De fapt sunt singur şi diametral opus, mă scurg prin viaţă dureros, ca o piatră la rinichi iar prietenii din amabilitate îmi răspund la salut cordial, ca o afecţiune operată pe cord deschis. Aş înventa un cătun, un oraş, nişte vacanţe căci familie nu mai am cum, toate s-au pierdut în tristele imagini de la început ale Ancăi Giura. Singurătatea mea respiră într-o pată de culoare de la un Muzeu al Pierduţilor.
