În vitrina unui magazin de animale din oraşul nostru era un afiş: „Căţeluşi de vânzare!“ În faţa magazinului stătea vânzătorul, privind la trecători. Un băieţel de 10 ani îl întreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 30 şi 50 de euro. Băieţelul bagă mâna în buzunar şi scoate câteva monezi. Numără 2,70 euro… şi apoi întreabă: „Aş putea vedea căţeluşii?“ Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră! Din magazin iese afară o căţea şi în urma ei cinci căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia.
Băieţelul întreabă: „De ce căţeluşul ăsta şchioapătă?“ Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa. „Acesta-i căţeluşul pe care-l doresc!“ a spus băieţelul cu bucurie în glas. „Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau pe gratis!“ a zis vânzătorul.
Copilul s-a supărat şi a răspuns: „Nu-l vreau pe gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei. Îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi până voi achita preţul lui întreg!“ „Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi, juca sau sări precum ceilalţi!“, îl întreabă vânzătorul pe băiat.
Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb. „Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!“ a spus el.
Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: „Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibă pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!“
Sunt sentimental, mă apucă nostalgiile, îmi vine să arunc în lună cu toate gândurile hodorogite şi betege. Azi e deja septembrie, începe să amiroase a piele de mingi de fotbal pentru că începe campionatul.
Şi nostalgic cum sunt, îmi curg amintirile spre Lady UTA, echipa mea de baştină. Ea mi-a fost alături încă din adolescenţă, când elev fiind prin Capitală m-a ajutat la lecţii, la purtare şi la relaţii interumane. Jur pe perfecţiunea unei mingi de fotbal că-i adevărat. Era prin anii 70. UTA era un fenomen naţional şi internaţional. Bătuse pe toţi, inclusiv pe olandezii ăia, uitai cum îi cheamă da se termina cu …noord. Orice lecţie începea cu: Bă, tu din Arad (eram de prin toată ţara), ce mai face UTA? Mulţumesc, bine, tovarăşe profesor (pe atunci elevii şi profesorii erau tovarăşi). Şi le spuneam ce face, că şi profesorii sunt oameni, de, le plăcea fotbalul! Şi ca să le alimentez curiozitatea mai şi minţeam cu neruşinare veşti teribile cu Domide, Birău, Brosovski, Axente, Gornea, Florian Dumitrescu ş.a. ca să le fac pe plac (Odată am spus că Domide, mare amator de poeme avangardiste a recitat galeriei care îl adula, cocoţat pe turnul tribunei a II-a, poezii de Ion Barbu).
Lady UTA mi-a adus mari satisfacţii spirituale de-a lungul vieţii mele mature. Era un fenomen, Aradul a câştigat în notorietate naţională şi internaţională prin blazonul UTA. Cred că nobilei Lady UTA ar trebui să i se acorde titlul de cetăţean de onoare al Oraşului Arad pentru tot ce a făcut pentru această aşezare.
Încetul cu încetul, oameni răi din lumea rea au faultat-o pe Lady UTA, au furat-o, au lovit în ea. Acum a rămas în urma suratelor ei, lumea s-a îndepărtat de ea, a devenit urâtă şi hâdă. Şchioapătă, tuşeşte, face foame. N-o mai vrea nimeni…
Mă tot uit în zare să văd pe cineva care s-o ia în ocrotire, aşa cum acel băieţel a luat în îngrijire căţeluşul şchiop…
La urma-urmei un prieten adevărat este acela care soseşte la timp, care te iubeşte necondiţionat…
