Un permis de conducere de 85 de ani îşi caută locul într-un posibil muzeu al poliţiei arădene

O întâmplare fericită a făcut să ajungă la redacţia ziarului nostru un document vechi de 85 de ani: un „Permis de conducere pentru automobile” (aşa cum scrie pe prima filă a carnetului). Pentru orice om care preţuieşte documentele, întâlnirea cu un astfel de obiect este impresionantă, aşa că recunosc: chiar       m-a impresionat să am în mâini acest permis pe-al cărui antet scrie „Regatul României, Prefectura Poliţiei Arad”.
Documentul a fost adus la redacţie de colonelul (r) Lucian Mihai Rusu, fost şef al Serviciului Circulaţie în vechea Miliţie de până în decembrie 1989 şi-n Poliţia de după această dată, până la trecerea în rezervă.
Frumuseţe de-aproape un veac
Transcriem prima filă a permisului, aşa cum este ea, fie şi doar pentru frumuseţea formulărilor în limba română de-acum aproape un veac: „Regatul României, Prefectura Poliţiei Arad. Permis de conducere pentru automobile No. 2132. D-l Schaukula Petru, de profesiune mecanic, de naţionalitate german, domiciliat în Traunau (Alunişul de azi, n. r.), născut în anul 1909, luna octomvrie, ziua 24, în comuna Traunau, judeţul Arad, admis la exa­menul de conducere prevăzut la art. 5 din legea privitoare la circulaţia automobilelor în România, a primit acest permis de conducere. Data: 13 aprilie 1929”.
Pe faţa interioară a primei coperte este aplicată prin lipire fotografia tânărului admis a conduce automobile, este aplicată ştampila Prefecturii Poliţiei Arad şi este vizibilă semnătura titularului permisului.
Faţa avers a primei file este pecetluită de asemenea cu ştampila Prefecturii Poliţiei Arad şi cu semnătura indescifrabilă a prefectului poliţiei arădene de pe-atunci. Pe faţa revers, fila primă poartă o ştampilă de verificare: „Verificat, Şeful serv. circul., data verificării – 9 martie 1936”, şi semnătura indescifrabilă a verificatorului.
Aversul filei a doua este la fel de impresionant: sub înscrisul care deschide fila, „MINISTERUL DE INTERNE”, este înscrisă formula aproape sacramentală în regat: „FERDINAND I, Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României. La toţi cei de faţă şi viitori, sănătate: Corpurile legiuitoare au votat şi adoptat şi Noi sancţionăm cele ce ur­mează: LEGE privitoare la circulaţia Automobilelor. Art 1. – Circulaţiunea automobilelor în tot cu­prinsul ţării este supusă prescripţiunilor legii de faţă şi ale regulamentelor ce se vor întocmi şi ordonanţelor ce se vor da pe temeiul ei. Se înţelege prin automobil, potrivit acestei legi…” – şi urmează definirea automobilului.
În filele permisului este scrisă întreaga lege pe baza căreia s-a eliberat permisul, lege emisă sub guvernul prezidat de Tache Ionescu, ministru de Interne fiind generalul Constantin Argetoianu (deşi în permis numele său apare tipografiat Argentoianu).
Lege şi legiuitori
Legea a fost votată şi adoptată la Senat pe 1 aprilie 1921, iar la Adunarea deputaţilor la 20 iulie acelaşi an. Regele Ferdinand a promulgat-o peste trei zile, la 23 iulie, învestind-o cu sigiliul statului şi ordonând publicarea ei în Monitorul Oficial.
Încheierea de adoptare la Senat este semnată de preşedintele Senatului, „General C. Coandă”, fost prim-ministru între 24 octombrie şi 28 noiembrie 1918, nimeni altul decât tatăl genialului Henri Coandă, inventatorul motorului cu reacţie şi constructorul primului avion echipat cu astfel de motor şi primul om care a zburat cu un asemenea aparat (în 1910, la doar şase ani după ce Traian Vuia devenea primul om care zbura cu un aparat mai greu decât aerul şi dotat cu mijloace proprii de propulsie).
Legea are prevederi foarte stricte privitoare la disciplina faţă de „agenţii forţii publice”, şi sancţionează drastic conducerea fără permis ori sub influenţa alcoolului (amenzi usturătoare plus închisoare), folosirea în scopuri ilicite a automobilului, responsabilitatea pro­prietarului de automobil în solidar cu şoferul, dotarea obligatorie a automobilelor cu sisteme de siguranţă (minimum două frâne, felinare de lumini, mecanism de direcţie, posibilitate de marche arrière etc), și numerele de înmatriculare.
În carnetul-permis se mai află tipografiat și regulamentul de aplicare a legii privitoare la circulația automobilelor, precedat de un scurt „Jurnal al Consiliului de Miniștri” despre „încuviințarea”regulamentului. Câteva prevederi merită a fi amintite succint, dacă nu pentru concizia formulărilor, măcar pentru frumusețea extraordinară a limbii române de-atunci: viteza maximă „în orașe și în trecere prin comune” era fixată la 12 km/h, „… adică egal cu trapul cailor”; „la cotituri, în aglomerațiuni, la încrucișări de străzi și la răspântii de drumuri viteza va fi redusă la 6 km/h, adică egală cu pasul pedestrului; pe poduri și podețe va fi redusă de asemenea la acea a pasului cailor; „… pentru călcarea dispozițiilor relative la iuțeală se va aplica pe lângă amendă și închisoare dela 1-15 zile”; „Luptele de viteză pe șoselele publice ca și în trecere pe străzile orașelor sunt cu desăvârșire interzise”.
Salvat, dar nepus încă în valoare
Recuperarea documentului este o poveste frumoasă, spusă de actualul său proprietar, colonelul (r) Lucian Mihai Rusu. „De-a lungul timpului, permisele de conducere s-au preschimbat de mai multe ori. De fiecare dată, titularul unui permis primea un permis nou, cel vechi fiind atașat dosarului acelui conducător. Dosarele celor care nu-și mai preschimbau permisele din motive obiective (incapacitate de a mai conduce, deces etc.), se reformau, adică se distrugeau. Permisul acesta este dintr-un asemenea dosar dat la reformă: l-am găsit, mi s-a părut foarte interesant și l-am salvat. Era prin 1968; eram tânăr locotenent și răspundeam de preschimbarea permiselor de conducere. Acum aș vrea să-l donez unui muzeu”, a spus colonelul în rezervă Lucian Mihai Rusu.
Locul acestui document este cu siguranță într-un muzeu, expus pentru public, nu într-o arhivă, expus mucegăirii. Nu știu dacă Inspectoratul Județean de Poliție are un muzeu propriu și care să fie deschis publicului; dacă nu-l are, e cazul să-l aibă. Domnilor care vă ocupați de destinele poliției județene, nu puteți afla o încăpere la parterul instituției, în care să deschideți un muzeu? Iată că exponate sunt, donatori s-ar afla chiar printre actuali sau foști polițiști… Ar mai rămâne doar să găsiți puțină bunăvoință, și-ar mai fi nevoie de suflet, de mult suflet. Și poliția este o parte din istoria acestui neam, și-și merită recuperată istoria. Dacă-i ușor de făcut un astfel de muzeu, nimic mai simplu. Dacă-i greu, iată o provocare cu care merită să vă luați de piept ostășește.