Se-apropie cu paşi repezi ceasul alegerii întîiului stătător al neamului românesc. Îmi vine-a spune că se va alege Preafericitul acestui popor, dar n-o spun dintr-o preafericită pricină: fiindcă amintitul Preafericit (oricine va fi, din orice gaşcă politică s-ar extrage), se va aşeza pe tronul prezidenţial ţinut în cîrcă de-un popor obidit cum n-a fost niciodată pîn-acum, deci nu va fi nici măcar Mult Prea Fericit, Cu Mult Prea Fericit.
Aşadar, cum ziceam, se-apropie ceasul; deja se-aud secundele cum trec în cadenţă de marş forţat şi şi ţîrcovnici care explică că votarea-i o-ndatorire fundamentală şi c-avem obligaţia de-a da năvală la urne.
N-am să dau eu peste nas unui istoric, nici fiicei unui filosof şi poet de geniu n-am să-i fac reproşuri, că n-am nici statura şi nici altura care să-mi permită asta; chiar de le-aş avea, tot n-aş face-aşa ceva, eu prea bine ştiind că fiecare are dreptul de-a spune ce-i trece prin cap, dacă are cap şi dacă-i trece ceva prin el.
Am însă dreptul de-a-nşira cîteva observaţii, nu de istoric sau filosof, ci de om de rînd, nu foarte inteligent, nu foarte cult şi deloc angajat în vreo haită politică, adică de la talpa ţării.
1. Votul lepădat de mine-n urnă nu alege pe nimeni, dar îl legitimează pe „ăla”, deci votul meu n-are importanţă decît ca element care să-i dea alesului legitimitatea de care are-atîta nevoie pentru-a-şi face de cap patru sau cinci ani.
2. Odată votul meu lepădat în urnă, „alesul” devine Dumnezeu, cu toate atributele aferente: imunităţi de toate felurile, posibilităţi nelimitate de-a răsuci pe deşte tot ce vrea (dar mai ales cum vrea), salarii babane pe care şi le dau Dumnezeii înşişi din buzunarele noastre fără să ne-ntrebe vreodată ceva despre asta, neamuri de toate gradele puse pe funcţii fără obiect al muncii dar plătite regeşte (de la fraţi, surori, părinţi, bunici şi străbunici pînă la cuscri, fini şi cumetri de spiţa a patra), îndemnizaţii „la vedere” din diferite AGA şi CA, comisioane şi şpăgi „la nevedere” din contracte pe bani publici (adică ai noştri, adică ai lor, că ei fac ce vor cu ei, nu noi) – şi multe alte cele, că-mi vine să strig precum striga demult de tot psalmistul David (cam tîlhar, cam curvar, dar poet): „Trăiască Domnul!” (preşedinte, desigur).
3. Odată votul meu lepădat în urnă, salut putere a mea, salut drepturi ale mele, salut democraţie, că alesul nu mai poate fi dat jos nici cu dinamită: votul mi se confiscă prin lege şi devine „al lui” (al „Dumnezeului”), şi trebuie să-l suport patru sau cinci ani deşi-i ticălos, căutat de portăreii procuraturii – da’ are imunitate şi nu-i poţi clinti nici un fir de păr din chelie decît cu acceptul colegilor lui aleşi de noi, colegi care nu l-ar lăsa pe mîna poterei nici dacă s-ar surpa planeta sub tălpile lor.
Să merg să votez? N-o mai fac din 1985. N-am s-o fac nici de gura istoricilor sau fiicelor de filosofi şi poeţi. Sper că n-am senilizat într-atît încît să m-apuc acum să legitimez tîlhari în funcţii înalte prin prezenţa mea la secţia de votare. Cine vrea, s-o facă. Vorba unui absolvent strălucit de politehnică ajuns boschetar fruntaş: „Cînd votezi,/ îţi dai pantalonii-n vine,/ şi alegi tu singur cine…,/ apoi vezi…”.
Vai de mama ei democraţie!
