Împărat şi proletcultist

Sper să se-nţeleagă că titlul de mai sus este o parafrazare amară a titlului acelei poeme la fel de amare a lui Mihai Eminescu (Nichita-i spunea cu drag şi emoţie „conu Mişu Eminescu”).
Să trecem la teme, că-s două, şi să-ncepem cu-mpăraţii (şi-mpărătesele).
Spuneam cu ceva mai mult timp în urmă (de mai multe ori), că-mpăraţii şi-mpărătesele vremii noastre ne mint de ne seacă la lingurică şi că, deşi ştim foarte bine asta, ne-ncrîncenăm să mergem la urne şi să-i votăm.
O mostră grotescă de minciună politică şi politicianistă în cel mai înalt grad a fost circăria şi circăreala lansării în cursa prezidenţială a Elenei Udrea – o regie de cel mai prost gust posibil, menită să le prostească românilor şi bruma de minte care le-a mai rămas nealterată de sărăcie. Trebuie că nu mai ai nici pic de ruşine dacă te-mbraci în salopetă de muncitor, îţi pui pe cap casca galbenă de protecţie şi ieşi la atac în ruinele uzinei Republica, uzină care-a fost cîndva, cu două’ş cinci de ani în urmă, fală a industriei româneşti, industrie pe care şi tu ai culcat-o la pământ cu osîrdie. Este o jignire gravă şi condamnabilă a memoriei celor care-au muncit pe brînci în acea uzină, în toate uzinele româneşti rase de pe faţa pămîntului, să vii tu, o cărătoare de pix şi umblătoare prin hîrţoage, să cerşeşti voturi celor pe care i-ai lăsat fără muncă tocmai în locurile de muncă pe care şi tu le-ai desfiinţat, şi jubilezi de fericire că nu mai sînt.
Într-un fel de spovedanie timpurie, prim-consulul Napoleon Bonaparte spunea aşa: „Urăsc din toată fiinţa avocaţii, Casa de Bourbon şi culoarea galben” (galbenul fiind culoare imperială). Mărturisesc că resimt aceeaşi ură ca şi marele corsican ajuns împărat pe malurile Senei – minus Casa de Bourbon (cu care n-am nimic de-mpărţit), şi culoarea galben.
Vreau să fiu foarte bine înţeles: cîndva, acolo unde Elena Udrea s-a dat în spectacol promiţînd marea cu sarea nu se vorbea-n dodii, nu se făceau promisiuni năucitoare, nu se venea-mbrăcată-n salopete noi şi-ncălţată-n bocanci cu tocuri cui marca Galliano, Hugo Boss ori Dolce & Gabbana, ci se muncea pe brînci şi se producea produs finit, adică plus-valoare, adică profit, doamnă candidată la funcţia prezidenţială! Aveţi a prezenta scuze zdravene, cu-ndoirea şirei spinării pînă la pămînt, celor care şi-au îngropat energiile acolo unde v-aţi deversat dumneavoastră promisiunile politicianiste!
Referitor la costume şi costumaţii, cine are habar de şantier ştie că muncitorii aveau căşti albe, şefuleţii aveau căşti albastre, iar marii mahări (şefii cei grei, împăraţii şi-mpărătesele adică), aveau căşti galbene; doar în minerit toţi aveau căşti de format specific, de culoare neagră).
A fost şi hilar la culme, şi de plîns, şi greţos, să-i vezi şi pe cei din preajma candidatei cocoşaţi sub greutatea căştilor de protecţie, căşti care pe ei îi protejează împotriva muncii.
Despre proletcultism, pe scurt: treceam ieri prin parcul din cartier într-o scurtă preumblare obligatorie. Pe-o bancă, o femeie vîrstnică (aproape 80 de ani, cred), vorbea la telefon cu o altă femeie care-avea probleme de sănătate. Femeia de pe bancă o sfătuia pe cealaltă să nu se dea bătută, ci să coboare din pat şi să umble. „Să ştii că te doare oricum, fie că stai în pat, fie că umbli, aşa că mai bine umblă. La spital n-are rost să te duci, că mori cu zile-acolo. Cîndva doctorii făceau minuni – şi n-aveau aparatele de azi cu care să se uite-n tine şi să vadă; aveau doar stetoscopul ăla, dar făceau minuni, că altfel îi lua dracu’. Erau alte vremi… Ştiam pentru ce muncim – şi munceam în ture, ne creşteam şi copiii, ne vedeam şi de case şi de familii… Acum îşi bat ăştia joc de noi cum vor. Am ajuns mai rău decît animalele!”.
Avea Victor Tulbure (proletcultist), o poezie-n care spunea că „În lume nu-s mai multe Românii…”. Avea dreptate-atunci, dar se-nşela pentru acum. Azi sînt două Românii: una a lor, a-mpăraţilor şi-mpărăteselor care n-au produs nimic în viaţa lor dar se dau în stambă zilnic şi trăiesc al naibii de bine, şi-o Românie a noastră, a celor care-i cărăm pe ăştia-n spinări precum boul pe muscă şi bivolul pe căţelul neruşinat împotriva căruia s-a revoltat şi pe care l-a pălit nemilos cu cornu’.
Au nu pot fi luaţi şi-mpăraţii, şi-mpărătesele-n coarne, să se-nveţe minte şi să puie mîna pe muncă?