Grădina Universului sub asaltul poeziei

Volumul de poezii lansat recent de Margareta Neron se constituie într-o provocare generalizată: pentru poetă la continuarea experienţelor existenţiale pasibile de transpunere lirică, pentru cititor la dezlegarea unor şarade nu tocmai uşor de descifrat.
În principiu, poezia nu este înşi­ruire de cuvinte care tratează o temă într-un anumit ritm şi potrivit unei anu­mite estetici (mai riguroasă ori mai puţin…), ci tensiune între cuvinte, emoţia artistică fiind declanşată nu de discursul poetului, ci de scurtcircuitele care-apar între cuvinte ca impulsuri inevitabile.
În aceste condiţii, lecturarea poe­ziilor Margaretei Neron (şi a prozelor care pigmentează capitolele precum un liant discursiv magic), expune cititorului o exprimare lirică densă dar a cărei origine nu poate fi desluşită decât vag, prin reveniri succesive asupra textelor deja lecturate.
Că poezia Margaretei Neron îşi are începuturile în propriile-i experienţe interioare nu mai trebuie spus. Trebuie spus însă că trecerea experienţelor din lumea sa interioară pe coala de hârtie şi-apoi între copertele unei cărţi seamănă izbitor cu experienţa copilului Piotr Ilici Ceaikovski care, după întoarcerea acasă de la un spectacol de operă, neputând să adoarmă, le-a strigat doicii şi părinţilor: „Scoateţi-mi mu­zica asta din cap!”. Rezultatul se cunoaş­te, iar muzicile marelui rus se-ascultă mereu, pe toate meridianele lumii.
Cazul Margaretei Neron este cumva asemănător: căzută în mrejele experienţelor lirice, pe un fond ludic extrem de fertil, era inevitabil să ajungă la pana din călimară şi la coala de hârtie pentru a-şi trata neputinţa abstinenţei.
Plecarea spre experienţa lăuntrică şi spre meditaţia poetică s-au născut dintr-un conglomerat de întrebări ne­soluţionabile („Mă-ntreb numai atât… Ce-i teama?”, sau „Ce-i viaţa în astă văpaie?/ Ce-i plânsul şi râsul?/ Sunt efemere?”, de aparenţe sigure („Pri­vesc ’nainte şi’napoi!/ Privesc în dreapta…, în stânga…/ tot ce văd e negură!/ Privesc în jos căutând poteca când păşesc/ şi văd picioarele adâncite-n neant.”), şi de incertitudini definitive („Mă-ntreb uneori cum pot să fiu/ atât de fericită şi nefericită totodată…?!”, sau „Se pare că iubirea nu răspunde întrebărilor, pesemne nu-i plac întrebările./ Iubirea alege pentru că probabil nu dă greş niciodată.”).
Departe de-a afla răspunsuri, Margareta Neron află o posibilă soluţie (insuficientă, deci invalidă), în acelaşi punct din care a plecat: contemplarea fără agresiune şi meditaţia fără morgă; altfel spus, orice răspuns posibil de­vine acceptabil dacă refuză însoţirea cu vreo angoasă.
Grădina Universului este partea lăuntrică a fiecărui ins cu sufletul vibrând sub adierile poeziei, iar Margareta Neron este mesagerul: „Aud şoapta sacră… pătrunde-n mine, lă­sând fiori/ şi buclele zglobii coche­tează-n această frumuseţe,/ comple­- tând tabloul magistral.”.
Ca orice pământean căzut în păca­tul greu al poeziei, nici Margareta Neron nu are altă salvare decât în recidivă. Aşadar, îi aşteptăm contemplările şi meditaţiile de prin alte grădini, ale altor universuri care nouă ne sunt inaccesibile.