„Ofer pictura mea pentru un dialog cu omul care încearcă să o descifreze“

– Ioan Kett Groza! De unde vine numele tău? Eşti român? Eşti maghiar? Eşti german?

– De unde vine numele meu… Dacă e să răspund zâmbind, vine din buletin. De fapt sunt un amestec de germano-maghiar, numele de Groza e graţie faptului că tatăl meu a fost înfiat, dar asta e o altă poveste.

– Cum şi când ţi-ai dat seama că ai abilităţi grafice?

– La şcoala elementară când diverşii profesori mă puneau să desenez diverse planşe demonstrative. De fapt până în liceu n-am avut un profesor de desen de specialitate. În Liceul „Decebal “ din Deva, unde eram elev, împreună cu alţi colegi am scos o revistă scrisă de mână, care se numea „Răcnetul clasei a IX-a“ în care eu eram ilustratorul şi făceam caricatură. De atunci provine probabil şi apetitul de mai târziu pentru caricatură. Astfel că am ajuns să public în toată cariera mea, cam trei mii de caricaturi în diferite ziare şi reviste din toată ţara. Revin: în clasa a X-a am comis afişul pentru piesa „Nota zero la purtare“ de Virgil Stoenescu şi Octavian Sava pe care o jucau colegii mei de clasă, piesă care era în vogă în acea perioadă. Să zicem, deci, că de pe atunci mi-am dat seama că am oarece abilităţi grafice.

– Ne-am cunoscut în anul 1973. Absolveam liceul şi pe atunci elevii îşi făceau un tablou de absolvire, de regulă executat de un artist fotograf. Eu am venit la tine, în numele clasei. Erai deja cunoscut în Arad, îţi văzusem câteva tablouri prin expoziţii. Şocai! Ne-ai făcut tabloul, până la urmă.

În ce etapă a creaţiei tale erai în acea perioadă?

– Ei, eram cât de cât cunoscut, aveam câteva participări la expoziţii colective cu grafică şi pictură, făceam caricatură la cele două ziare arădene, eram deja pe felia suprarealistă, influenţat fiind de Sever Frenţiu şi Salvador Dali. Făceam şi caricatură de şevalet, participând la saloane de umor în ţară şi străinătate.

– Criticii de artă spun despre tine că eşti adeptul suprarealismului oniric, că fiecare lucrare a ta de pictură, pe lângă motivele clasice, aduce un spirit ludic, chiar unul umoristic. Te recunoşti în aceste afirmaţii critice?

– Da, au dreptate, dar e mai mult de atât. De fapt şi acum sunt surealist, bineînţeles la alţi parametri. Surealismul nu e numai un stil în artă ci şi un mod de viaţă, e felul în care priveşti tot ce se întâmplă în jurul tău afectiv şi de a sedimenta numai ceea ce crezi că se mulează pe sufletul tău.

Eu am încercat toată viaţa să fiu eu însumi. Sunt bucuros că toată viaţa am făcut numai ce mi-a plăcut. Umorul, cred că-l am în mine nativ, l-am şlefuit în timp şi acum suntem nedespărţiţi. Cred că un om care n-are simţul umorului e un om tare trist. Eu cu ajutorul umorului am traversat mai uşor situaţiile din viaţa mea. Chiar şi în lucrările de pictură introduceam câte o „şopârlă“ care-mi crea reale satisfacţii, cu toate că era o practică riscantă în socialism.

-Despre opera ta s-au exprimat oameni valoroşi, critici de artă şi artişti plastici foarte cunoscuţi. Doi dintre aceştia, Horia Ungureanu şi Onisim Colta au scris despre arta ta. Criticul de artă Horia Medeleanu în cartea „Culoare şi fantezie“ – Editura Mirador 1996 iar Onism Colta în volumul „Cu faţa spre centru“, Editura Fundaţiei Interart TRIADE Arad, 2007. Onisim Colta afirma printre altele: „Ioan Kett Groza exploatează cu o reală bucurie libertatea gestului şi îi valorizează accidentele.“

Ţii cont de părerile lor, ale criticilor atunci când îţi elaborezi lucrările, sau îţi vezi de ale tale, cum fac de regulă mai toţi artiştii?

-Niciodată n-am creat direcţionat de cineva. Mi-am însuşit criticile, nu sunt perfect, dar linia mi-am trasat-o singur. Ai pomenit de Medeleanu şi Colta. Sunt două personalităţi care mă cunosc, suntem contemporani, ne leagă multe, aşa că-şi pot permite să vorbească despre opera mea. Dar orice om, fie şi foarte avizat are o doză de subiectivism. Da, am început cu un surealism figurativ, o stare onirică, aveam vise pictate la care participau obiecte reale, păsări, oameni, cu funcţii simbolice. Acum sunt tot în zona surealului, dar cu un arsenal de semne mai rafinat, poate mai greu decodificabile, fiind etalate la un etaj superior de percepţie. Încercările mele sunt o hartă a trăirilor mele interioare care te îndeamnă la o tentantă aventură intelectuală. Ofer pictura mea pentru un dialog cu omul care încearcă să o descifreze. Dacă reuşeşte devine automat martorul frământărilor mele. Modalitatea-mi de expresie actuală-mi crează reale satisfacţii.

-În întreaga ta activitate de peste 50 de ani de creaţie, ai pictat, ai făcut grafică, ilustraţii de carte, coperţi, afişe, caricaturi… Există ceva ce n-ai făcut încă şi ai fi vrut să le faci?

-Nu ştiu… Atât de multe lucruri n-am făcut şi atâtea lucruri mi-ar plăcea să fac… Dar asta depinde şi de Şeful Suprem, care ne dozează timpul existenţei noastre.

– Una peste alta, adunând numărul „personalelor“ cu cele de grup sau colective, ai expus în aproape 50 de expoziţii în Arad, România şi în întreaga lume, lucrările tale regăsindu-se în colecţii particulare şi de stat, în muzee. Ultima ta „personală“ a avut chiar în acest an, la Budapesta.

Ioan Kett Groza, pe când vom vedea viitoarea ta „personală“ la Arad?

-Când? Poate peste un an, doi, nu e uşor pe teren propriu. La Budapesta am expus lucrări care deja au fost degustate de publicul arădean. O „personală“ în oraşul care te cunoaşte, îţi urmăreşte apariţiile, te obligă să-i oferi ultimele lucrări realizate, care să le arate în ce fază se află creaţia ta, ce poţi să le mai oferi nou. De aceea, o „personală“ la Arad, obligă la un proiect serios. Mă voi strădui însă, încă mai am de dat lucruri bune concetăţenilor mei.