Trecut fără viitor

Cîndva, demult de tot, adică ieri (că parcă n-a trecut nici o zi de-atunci, atît de vie-i amintirea), pe vremea „celui mai iubit odios”, aveam un prieten (nu-l mai am, fiindcă tare s-a grăbit şi s-a mutat şi el în amintiri…). Prietenul meu avea un frate pe care nu l-am cunoscut niciodată fiindcă plecase-n Canada mai înainte de-a mă împrieteni eu cu prietenul meu. Într-o bună zi, fratele din Canada i-a trimis fratelui din România o scrisoare pe care fratele din România a primit-o-ntr-o altă bună zi. La cîteva zile după ce-a primit scrisoarea şi-a citit-o, prietenul mi-a citit şi mie un fragment. Plecatul în Canada-i scria rămasului acasă că pe-acolo-i rău şi greu, că-ţi găseşti o slujbă după multă alergătură, că-i criză, că tocmai e campanie electorală parlamentară, că politicienii de-acolo mint din răsputeri, că nimeni nu-i crede şi că tot ce mai speră lumea e să nu fie mai rău decît e.
L-am compătimit pe cel dus peste mări şi ţări tocmai în Toronto (de unde spunea că se va muta repede-n Vancouver, că poate pe-acolo o fi ceva mai bine…), şi-am băut în sănătatea şi spre prosperitatea lui o cinzeacă de nechezol.
Am purces cu prietenul meu la o analiză obiectivă a situaţiilor (a celui dintr-un stat democratic şi-a noastră dintr-un stat totalitar), şi n-am decelat diferenţe prea mari de substanţă, ci doar de vagi nuanţe: politicianul nostru (c-aveam doar unu’ – pe „odiosul regim şi sinistra lui soţie”), ne minţea c-o ducem bine, politicienii lor (c-aveau mulţi), îi minţeau c-o vor duce bine.
Mi-am adus aminte de amintirea asta discutînd ieri şi-alaltăieri cu-n alt prieten, discuţii în urma cărora prietenul în cauză a conchis că „De mai bine nu-i nici o nădejde, aşa că fereşte-ne Doamne de mai rău!”. Am vrut să-l contrazic şi i-am zis că se-nşală olecuţă, fiindcă uite, economia duduie… M-a privit tîmp o secundă, apoi şi-a ridicat glasul şi m-a-ntrebat răstit: „Care economie, mă? Că n-avem aşa ceva!”, mi-a adus aminte că lucrează cu ziua, „la negru”, c-ar lucra unde-a mai lucrat însă pe-acolo acuma-s supermarketuri care angajează doar dive, nu pe el, că nimeni nu mai angajează moşnegi de 50 de ani, mi-a arătat nişte fotografii cu nişte pasaje părăsite peste ceva căi ferate (despre care eu nu ştiam nimic), mi-a trîntit în faţă factura la întreţinere care-ar speria pe oricine, oricît de tare de inimă ar fi, şi mi-a zis că „Stai să vină iarna şi să dea drumu’ la căldură, şi-atunci să vezi tu facturi!”, mi-a pus în faţă somaţia de la bancă şi-a zis că „De la celelalte bănci nu-ţi mai arăt, că m-apucă damblaua!”…
I-am zis că să se-mbărbăteze şi să nu-şi piardă speranţa, însă el s-a buşit cu pumnii în cap, a deschis televizorul, a adus nişte ziare şi-a grăit: „Ascultă ce zic şi citeşte ce spun candidaţii la prezidenţie şi vătafii lor; apoi, dacă-mi spui că-i crezi, te reneg ca prieten şi-ţi scot urmele din sufletul meu cu cazmaua, auzi?”. De auzit am auzit, dar de ascultat la televizor şi de citit – nu.
Azi ne-am reîntîlnit şi ne-am reconfirmat prietenia, că doar nu era să mă las mai sărac de-un prieten de dragul unor minciuni sfruntate. După ce ne-am strîns tare de tot în braţe, mi-a şoptit în gura mare, scrîşnind din măsele: „Avem trecut, boule, dar n-avem nici un viitor cu ăştia!”.
În loc de răspuns am mugit şi eu prelung, omeneşte, pentru-a nu guiţa îndesat, politic.