A fost şi 1 Decembrie, şi-a trecut ca orice altă zi de-ntîi sau de cincisprezece. A fost sărbătoare naţională şi, conform obiceiului, s-au manifestat public şi s-au dat în stambă cam toţi cei care-au vrut – cu precădere cei mai mari pitici ai neamului naţional, judeţean, comunal, stradal, de parcă n-am şti că piticii noştri sînt cei mai mari pitici din lume.
Tot conform obiceiului, cu cîteva zile înaintea zilei de 1 Decembrie, s-au auzit şi glasurile celor care scîncesc periodic să se schimbe ziua mohorîtă de 1 Decembrie cu una ceva mai însorită, spre exemplu cu 10 mai, că-i mai călduroasă şi, cu puţin noroc, s-ar putea defila-n vestoane verzi sau cu trandafiri în dinţi şi la butoniere. E-adevărat că-i vorba aici şi despre parfum de tron, şi despre dor de monarhie, şi despre amintiri cu ajunşi în vîrful statului „prin graţia…”, de parcă i-ar fi prins Dumnezeu de chică şi i-ar fi lepădat în tronul de la Bucureşti cu tichia de oţel crescută în creştete.
Cum, necum, la un sfert de secol de la cîştigarea libertăţii, ne-a prins ziua naţională mai divizaţi decît am fost vreodată, şi-şi scrîşnesc dinţii în morminte şi-n cripte basarabenii şi bucovinenii şi transilvănenii şi bănăţenii care-au închegat România Mare în 1918. Unde-i puterea pe care-o bănuiau în unire şi pe care-o visau cu ochii deschişi? Unde-i binele pentru care şi-au sacrificat vieţile? Ce s-a ales de suferinţele şi de bătăliile lor pentru întregirea neamului?
Oriîncotro te-ai întoarce dai peste hoţii, egoism, sforării şi venin. Orice-ai asculta auzi vorbărie multă, sforăitoare şi goală. Oricum ai privi vezi aranjamente, tocmeli, răfuieli ca la uşa cortului, pupături şi-nghiontiri politice „deştepte”, ciori vopsite în toate nuanţele drapelului. Indiferent cum ai şedea, dacă eşti onest cu tine însuţi şi cu toţi ceilalţi, te simţi pierdut, al nimănui de fapt dar al statului în fond, un fel de om liber să-şi poarte cu mîndrie epitetele şi etichetele de leneş, putoare, asistat social, păduche, parazit, povară pentru stat, ruşine pentru naţie.
Nu ştiu cum se face (doar bănuiesc), însă toţi marii infractori, hoţii, spoliatorii avuţiilor acestei ţări, sînt onorabili, modele vrednice de urmat, „stîlpii societăţii”, deşi toată lumea ştie că-s numai buni de puşcărie, de muncă silnică, de pus să spargă sare-n ocne şi să taie stuf prin bălţi.
Într-un sfert de veac de libertate (de libertate de-a muri de foame cum vrem noi, că-nainte muream de foame cum voiau ei), pînă şi imnul naţional s-a prefăcut în subiect de glume porcoase, pînă şi veteranii de război au ajuns bătaia de joc a sistemului politico-social, pînă şi onorul a devenit o ruşine, pînă şi cinstea a devenit motiv de dispreţ şi de batjocură. Sînt însă la mare preţ slugărnicia „de partid şi de stat”, incultura monumentală, prostia poleită-n bani mulţi, şmecheria şi şmechereala, tragerile pe sfoară, ingineriile „din condei”, căţărarea cu orice preţ pe-o scară a valorilor răsturnată cu susu-n jos.
Mi-a zis un june de vreo optşpe ani că imnul naţional ar trebui reformulat cam aşa: „Deşteaptă-te române, şi du-te şi te culcă…”. M-a cuprins revolta să constat că sîntem urmaşii pitici ai unor generaţii de giganţi, şi revolta asta mi-a alungat şi ultima urmă de somn, aşa că stau de gardă la porţile neamului meu, măcar să-i apăr memoria dacă nu-i pot schimba soarta.
