Într-una din zile, un negustor de produse lactate din Gai (frumosul cartier al Aradului) primeşte o citaţie pentru a se prezenta la judecătorie, fiindu-i intentat un proces de către brutarul său, de la care cumpăra pâine. Omul, foarte îngrijorat, se tot întreba oare cu ce-o fi învinuit…
Brutarul însă ştia cu ce, şi încă cum! Îl bănuia pe lăptar că îl înşeală la cântar când cumpără de la el unt. Aşa că nu o dată, după ce lăptarul îi aducea kilogramul de unt şi pleca, cântărea imediat marfa în prezenţa unor martori.
Într-adevăr, bănuielile sale erau justificate: ba primea 900 de grame, ba 800 de grame; au fost cazuri când a primit chiar şi 750 grame de unt în loc de un kilogram.
În ziua judecăţii, judecătorul îl întreabă pe negustorul de lactate: Spune, dumneata ai cântar cu care să cântăreşti untul ce-l dai brutarului? Nu domnule judecător, n-am – răspunde lăptarul. Păi atunci cum pretinzi că îi cântăreşti untul? Păi… să vedeţi… eu am o balanţă; pun pe o parte a balanţei pâinea de un kilogram pe care o cumpăr de la brutar, iar pe cealaltă parte pun atâta unt până ce balanţa se echilibrează…
Există în blocul în care locuiesc o femeie încă tânără, dar bătută de soartă, pe numele ei Rozalia. Deocamdată atât, Rozalia. Locuieşte singură şi are o stare materială de-a dreptul îngrijorătoare. Viaţa ei a fost şi este un coşmar, încă de când s-a născut. Parcă se derulează totul după un scenariu scris de Charles Dickens.
Avea doar câteva luni de viaţă când mama ei naturală a abandonat-o. A ajuns la orfelinat, unde a crescut, a învăţat şi a făcut o şcoală profesională. Apoi a primit de la fostul CPL, unde a lucrat, o garsonieră pe care a reuşit să o cumpere. Era o fată interiorizată, isteaţă, dar care parcă fugea de oameni. Se vedea că îi lipseşte îmbrăţişarea maternă, căldura familiei. Lucra, se întreţinea cum putea. N-a fost căsătorită niciodată. Apoi, acum câţiva ani şi-a pierdut locul de muncă. N-a mai reuşit să se angajeze. A copleşit-o capitalismul sălbatic. Indiferenţa, pasivitatea, răceala celor din jur a resimţit-o cu durere. Cum n-avea rude, n-avea familie, nu a găsit la nimeni ajutor. Au apărut problemele, nu a mai putut să-şi achite cheltuielile comune la blocul unde locuieşte. Acum are milioane de lei vechi datorie la asociaţia de proprietari, existând riscul iminent de a fi scoasă din locuinţă şi de a i se vinde garsoniera la licitaţie pentru a se recupera datoriile la întreţinere.
Trăieşte greu, din mila vecinilor, a foştilor colegi de muncă, a enoriaşilor de la biserica pe care o frecventează. Face foame, este foarte modest îmbrăcată. Mereu dă interviuri pentru angajare, dar primeşte doar promisiuni.
Am stat şi eu de vorbă cu ea, am invitat-o de câteva ori la o gustare, la o cafea. Este reţinută, scoţi cu greu vorbele de la ea. Îmi spune că unii vecini o jignesc, că o umilesc, o vorbesc de rău. N-are curent în apartament, n-are apă, doar încălzire. Mi-a fost jenă să-i cer să văd apartamentul, dar vecinii spun că e gol…
Fac apel la asistenţii sociali, la instituţiile umanitare, la oficialităţi să se aplece peste acest caz social grav. Rozalia n-are pe nimeni care s-o ajute, psihicul ei este la pământ. Ar trebui acţionat urgent, să nu aşteptăm să se petreacă o mare dramă, în mijlocul unui oraş civilizat, care are pretenţia de a fi un municipiu înfipt bine în Uniunea Europeană.
Căci rezultatul comportării noastre este ca în pilda cu balanţa, de la începutul articolului: în faţa lui Dumnezeu şi a judecăţii supreme primim întotdeauna ceea ce dăm.
