Nichita Hristea Stănescu

Întâmplarea (!?!) face ca viaţa pământeană a lui Nichita Hristea Stănescu să se sfârşească la cincizeci de ani, în ziua de 13 Decembrie. Exact în ziua în care tipografii îşi sărbătoresc ziua meseriei lor, aceea de făcut cărţi. Nichita s-a topit precum aliajul tipografic în drumul lui spre cuvinte-necuvinte. El s-a pulverizat într-o stea din Constelaţia Gutenberg, trimiţându-ne din când în când de acolo de sus, prin eterice ninsori, veşti despre Împărăţia lui Dumnezeu. Vai vouă, nepricepuţilor, nici nu ştiţi că fulgii de nea din decembrie sunt dorurile lui Nichita trimise nouă spre purificare şi spre luare-aminte. Şi mai sunt ode de mulţumire pentru că încă locuieşte în limba română, loc unde s-a mutat încă de la naşterea sa, inventând stări de nestare.
„A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum n-ai inventat nimic! Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.“
Cel ce a scris cuvintele de mai sus, Nichita Hristea Stănescu după numele său întreg, este un creator de limbă româ­nească, alături de Eminescu, Arghezi şi Blaga, este inventatorul necuvintelor şi este poetul care s-a confundat cu poezia pe care a scris-o cu sângele din propria-i viaţă, practicând insistent şi veşnic hemografia, ştiinţa scrierii cu propriul sânge.
De acolo, din Univers, unde îşi trăieşte nemurirea, Nichita Hristea Stănescu ne trimite veşti prin diferite noduri şi prin diferite semne prin care cei ce-i citesc opera încearcă fără folos să le dezlege. Şi-l tot citesc şi-l tot răscitesc, mereu găsindu-i alte înţelesuri, alte rosturi căci poezia sa este atinsă de aripa imaculată a îngerului care i-a vegheat viaţa şi eternitatea.
Iubit de toate generaţiile, dar mai cu seamă de adolescenţi, Nichita Hristea Stănescu – al cărui sânge era pe jumătate de rus, poate de aceea avea similitudini cu Serghei Esenin – a scris cele mai frumoase poeme de dragoste din literartura universală. Nu mă pot răbda să nu-i reproduc Poem, intrat în folclor: „Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi/şi ţi-aş sărut talpa piciorului,/nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,/de teamă să nu-mi striveşti sărutul?“
Seismologii de la NASA au constatat că întotdeauna în luna decembrie Planeta Pământ este zguduită de cutremure cărora încă nu li se ştie originea, nici motivaţia. Exact în acelaşi timp au loc explozii solare suplimentare, pe care savanţii le explică prin  dinamica Universului mereu în mişcare. Nimic mai fals! Savanţii de la NASA se înşeală amarnic! De fapt, atât exploziile solare cât şi mişcările tectonice sunt de fapt clipirea genelor lui Nichita Stănescu şi bătăile inimii lui nemuribile, care se agită de drag şi de dor de noi. Planeta Pământ este zguduită de dor de Nichita.
Iar undeva pe acest pământ rotund, albastru şi etern – atât cât vrem noi să fie de albastru şi de etern – se află Patria Sa, Limba Română.