O paralelă…

Săptămâna trecută au fost săltate de către poliţişti vreo treizeci şi ceva de „domnişoare” de Bucureşti, bănuite că practicau una dintre cele mai vechi „meserii” din lume. Numai că, spre deosebire de vremurile de odinioară – când podăresele bucureştene îşi vedeau în linişte de racolarea clienţilor pe lângă punţile care traversau Dâmboviţa, de unde li se trage şi numele – astăzi acestea sunt prezente zi de zi şi  seară de seară pe ecranele televizoarelor. Fie că se numesc „dive”, „asistente de platou”, „animatoare” sau „dansatoare”, ele îşi arată fundurile goale şi sânii dezveliţi tuturor purtătorilor de izmene din spaţiul carpato-danubiano-pontic. Aşa stând lucrurile, ce diferenţă mai poate exista între „matroanele” care plasează, contra cost, aceste fetiţe prin paturile potentaţilor zilei şi televiziunile cu pricina, care le fac propagandă 24 de ore din 24? Dar nu despre această destrăbălare contemporană mi-am propus să scriu în cele ce urmează, ci despre atitudinea pe care „fetiţele” cu pricina au avut-o în emisiunea lui Capatos. Niciuna dintre ele nu i-au vorbit de rău pe poliţiştii care le-au „săltat” sau pe procurorii care le-au anchetat cu această ocazie, aşa cum fac „distinsele” noastre politiciene prinse cu mâna băgată până la umăr în sacul cu bani al statului. Dimpotrivă, Daniela Crudu a povestit despre cum i-a lăsat pe poliţişti să „se joace cu căţeluşii”, iar Rellys Tonu a recunoscut, la televizor, că acceptă şi „servicii publice” contra sumei de trei sute de lei… În plus, toate „animatoarele” şi „asistentele de platou” prezente la emisiunea cu pricina au recunoscut, implicit, că oferă servicii sexuale contra cost şi niciuna dintre ele n-a tresărit măcar atunci când şugubăţul „flăcău” al fostului prim-ministru al României, Paul Niculescu-Mizil, le-a apelat cu antica expresie ce defineşte o femeie de moravuri uşoare. Câtă diferenţă de mentalitate între „fetiţele” de Dorobanţi ridicate, zilele trecute, de către poliţişti şi politicienii tristelor noastre vremuri, ridicaţi cu dubele de către „mascaţi”! Nu ştiu cum de s-a codificat într-atât de mult legea strămoşească, astfel încât politicienii care fură din averea noastră, a tuturora, să nu mai poată fi denumiţi HOŢI. Există foşti miniştrii sau prim-miniştrii care au fost condamnaţi chiar de mai multe ori pentru „corupţie” şi au făcut puşcărie în toată regula. Dacă-i întâlneşti pe stradă şi le spui că-s hoţi, te acuză de calomnie. Dacă-i apelezi cu termenul de „politician”, totul este în regulă şi nici un politican nu sare în sus. Dar tocmai această permisivitate a determinat prăbuşirea cotei de încredere a clasei politice româ­- neşti, astfel că cele două noţiuni – de hoţ şi de politician – riscă să devină sinonime. Dacă politicienii s-ar detaşa de cei căzuţi în păcatul hoţiei din rândurile lor, cu totul altfel ar sta lucrurile. Până atunci, conduita morală a clasei noastre politice rămâne mult mai jos decât conduita urmaşelor podăreselor bucureştene…