Mă simt opus, ideea de bine mi-e ciufută, aş da cu piatra-n buna da-mi lipseşte buna, aşa că arunc cu piatra în amintirea lui Peneş Curcanul, care şchiopăta pe drumul de costişă ce duce la Vaslui (avea un vechi reumatism). E ultima lună de iarnă, dar Făurarul e mai cald ca jarul focului de forjă pe care-l întreţine fierarul, asta nu-i iarnă, e doar părerea unui bărzăun chipeş, rătăcit în bucătăria dolofană a unei văduve vesele şi rea de muscă.
Aş trece accidental pe la Delta Dunării Îngheţate, să mă folosesc de plecarea de-acasă de câteva luni a bâtlanilor şchiopi, aş gusta dintr-o ciorbă de peşte cu gheaţă din Dunăre şi cu peşte rămas în guşa adormită a unui pelican verde de supărare, uitat de ceilalţi pe braţul Chilia. Sunt ambiţios nevoie-mare, la Mila 23 umbra lui Patzaichin mă ia pe după cap şi, ca doi geambaşi veritabili tăiem frunze la enoţi, acele animale care habar n-au să spună cum se cuvine nici măcar onomatopeul ham.
Mi-e dor de Andrei Şofineţ, ucraineanul cu care împărţeam o cameră la Oradea şi cu care mă certam pe motive de dragoste de Maramureş, el dumirindu-mă care este diferenţa dintre dintre şutul în minge şi gol, dintre o domnişoară şi o virgină, precum şi diferenţa dintre Ţara Maramureşului şi Ţara Oaşului, exemplificându-mi prin aducerea în camera noastră a trubadurului Nicolae Sabău din Cicârlău, cântăcios care ne fredona ca un rozmarin din colţul mesei cântece cu ţâpurituri, specifice zonelor pe unde Pintea Viteazul împărţea dreptatea acum ceva mai mult timp.
Mi-aduc aminte cu alean şi dor cum în buza Bisericii cu Lună din Oradea, Vasile Iova şi Ghiţă Baciu acompaniaţi de celebrul cântăreţ la vioară cu goarnă, Gheorghe Rada, plângeau pe note, băgându-i în boală pe bihoreni, mari petrecăreţi dar şi foarte periculoşi, căci: Io-s ficior de la Bihor/Cu cuţâtul la picior/Bine taie cuţâtu/Că l-am ascuţât amu! Măi! Măi! Dar, cel mai mult mi-a plăcut ultimele două cuvinte, Măi! Măi!, pentru că mă amăgeam că mi se adresează chiar mie.
Acum stau cuminte, gându-mi zboară spre zări neumbrite de păcate, iluziile-mi se hârjonesc cu Fata Morgana, caut motive să împart numărul de cocoaşe la numărul de cămile pentru ca ulterior să fac o analiză statistică despre influenţa dromaderilor asupra populaţiei de credinţă creştină, în comparaţie cu populaţia de credinţă în Islam. Şi asta pentru a ne lămuri definitiv şi exhaustiv despre ierarhia sacră a simbolurilor religioase în Monoteism (Într-un tabel alăturat, ca o anexă secundară, mă voi referi la calitatea lemnului cu care-şi cioplesc idoli triburile de pe Amazon, în cadrul religiei Politeiste, ca să se observe stadiile în evoluţia religiei). Întrucât religia creştină este perfectă, Mircea Eliade a pus deja ştampila pe actul conform căruia religiile nu vor mai cunoaşte o evoluţie, fiind perfecte, ajungând la stadiul lor final.
Ce bine te simţi când ştii că Dumnezeul tău este perfect, în timp ce Dumnezeul lor este plin de hibe!
Mă simt opus, ideea de bine mi-e ciufută…
