Prostia şi omenia

„Filosofia” întocmirii bugetului României pe anul în curs ne dovedeşte faptul că încă nu ne-am lepădat de doctrina marxist-leninistă, că ne temem în continuare de economia de piaţă şi că preferăm să încurajăm egalitarismul idiot, în locul competiţiei de valori. Conform actualei „proiecţii”, toate primăriile patriei se raportează la un prag bugetar de 15 miliarde de lei vechi, indiferent de numărul de locuitori. Astfel, primăria din Şiştarovăţ, care adună nici trei sute de locuitori şi are necesităţi bugetare anuale de vreo trei-patru miliarde de lei vechi, primeşte în acest an de la împărăţia social-democrată a patriei cincisprezece miliarde, grămadă. Primăria din Vladimirescu, în schimb, cu cele treisprezece mii de suflete ale sale, cu mai multe cartiere, cu post de poliţie, zece grădiniţe, şcoli elementare, cămine culturale, biblioteci, biserici şi încă multe alte instituţii publice, nu primeşte niciun sfanţ. La fel se întâmplă şi cu oraşele, cu municipiile şi cu cele patruzeci şi ceva de consilii judeţene, câte numără patria noastră mioritică. Judeţele, de exemplu, au stabilit un prag de referinţă de optzeci de milioane de lei noi. Aradul depăşeşte această cifră, din propriile încasări, astfel că nu mai primeşte nimic.  Teleormanul distinsului vice-premier Dragnea, sau Oltul ministrului de Finanţe, primesc de la bu­getul centralizat bani cu nemiluita, ambele uni­tăţi administrativ-teritoriale fiind departe de a-şi putea satisface, din re­sur­se proprii, nevoile de zi cu zi. Astfel se poate citi – la o primă vedere – păguboasa „filosofie” a bugetului pe anul în curs. Am pus cuvântul „filo­so­fie” între ghilimele, deoa­rece expresia înseamnă iubire de înţelepciune, nu dragoste de prostie nebună, cum este cazul actualului buget. Aproape toate guvernele interbelice şi absolut toate guvernele comuniste au că­- utat să „distribuie în mod echitabil” bogăţia patriei, luând de la comunele, ora­şele şi judeţele bogate şi dând unităţilor administrativ-teritoriale sărace. Rezultatul? Fireşte, unul absolut catastrofal. Comu­nităţile sărace s-au deprins să aştepte alocaţii bugetare, în vreme ce comuni­tăţile competitive s-au vă- ­zut înfrânate în par­cursul lor firesc. În loc să avem tonuri de alb şi negru în tabloul bugetar, pentru a putea identifica adevăratele probleme şi a încerca să le rezolvăm, vopsim totul într-un cenuşiu confuz şi neproductiv. Băltind în astfel de tablouri triste, nu trebuie să ne mai mire faptul că în menta­lul colectiv s-a înfiripat re­flexul de slugărnicie faţă de „politicianul” care „vine” şi „ne dă”. Iată motivul pentru care diaspora vo­tează altfel decât „turma mioritică”, iar actuala construcţie bugetară vine să confirme această ruptură de mentalitate.