Iată, intrăm timizi în prima lună din primăvară, în martie, adicătelea. Deasupra capetelor nostre atârnă un soare scălâmb, care îşi trimite razele-i gri printre petecele de nor gri, distribuindu-ne cu parcimonie şi raţiune dramul de căldură necesar vieţii. Sau începerii vieţii. S-a stricat logica lucrurilor. În vremurile tinereţilor mele – pe la începuturile lumii – era obiceiul ca Martie, prima lună din primăvară, să fie vestit prin apariţia de sub noianul de zăpadă a ghiocelului, acea firavă fiinţă vegetală care înfrunta frigul ca să ne vestească renaşterea naturii.
Zăpada, dragii moşului, era acea materie albă care apărea pe vremuri iarna şi care acoperea pământul. Din zăpadă copiii făceau oameni cu nasul din morcovi, făceau bulgări cu care se băteau iar cu sania se plimbau lin pe ea, de parcă zburau. Pe vremuri iarna ningea iar din această ningere se făcea zăpadă. Iernile erau albe, precum un fulg dintr-o aripă de înger.
Motivul iernii era ca sub zăpadă să doarmă ghiocelul, acea firavă fiinţă vegetală care ieşea la lumină de sub zăpadă de Mărţişor, prima zi din martie. Acum, fără zăpadă, ghiocelul se trezeşte brusc la lumină, fără să se lupte cu noianul de zăpadă. Probabil zăpada a plecat astă toamnă în ţările calde, odată cu păsările călătoare. Tocmai de aceea, ghiocelul e trist, îl doare ochii de atâta lumină, lacrimile lui sunt stropi de zăpadă topită. Ghiocelul, acea firavă fiinţă vegetală îşi mai pune ultima speranţă în zăpada mieilor, acea zăpadă care face mieii să zburde pe câmpii şi pe babe să-şi arunce cojoacele în Lună.
E Mărţişor, bucuria luminii răsuceşte culorile din rogvaiv şi le transformă în şnur de mătase multicolor pe care le dăruieşte, apoi, tuturor femeilor şi copiilor, cele mai sensibile fiinţe, după firava fiinţă vegetală care este ghiocelul trist de lipsa zăpezii din martie. Mărţişorul e răsucirea în somn al unui ghiocel care visează ierni de altădată, ierni din care victoria finală spărgea cruste. Natura întreagă dormea sub lespedea de zăpadă, se cuibărea tainic, rădăcinile se înviorau iar ghiocelul spărgea betoane anunţând trezirea la viaţă.
Primăvara citadină adună pe străzi cohorte de tarabe meşteşugit montate de-a lungul totuarelor, mărţişoarele sunt vedetele zilei, ele calcă în picioare covorul verde ieşit de niciunde, bărbaţii se scotocesc în memorie ca să găsească mărţişoare originale pentru iubitele lor mame, surori, vecine, colege, pentru iubitele lor soţii, iubitele lor iubite, pentru iubitele lor amante, şefe, pentru soţia prietenului meu, sau pentru iubitele lor necunoscute, pe care le cadoriseau pe străzi anonime şi la întâmplare.
Gata, primăvara e pe noi! Dar e tristă, femeile poartă la piept mărţişoare triste, sub un cer gri şi trist de unde un soare scălâmb ne trimite o lumină tristă, filtrată de un nor gri şi trist. Dar, cel mai trist este vestitorul primăverii, ghiocelul. Fără zăpada de sub care trebuia să iasă, apariţia lui nu mai provoacă nici o surpriză. E o primăvară ternă, fără surprize.
