Povestea fantastică a unuia dintre campionii ultimei generații de aur a UTA-ei, Eugen Pojoni (I)

Vine din Reghin, orașul chitarelor și al viorilor, s-a născut în vreme de război, pe 1 ianuarie 1942. Dar lăsăm istoria să-și urmeze cursul și vorbim despre fotbalul frumos din anii trecuți, pentru că stăm lângă Eugen Pojoni (Jenö Pozsonyi), unul din apărătorii de fier ai UTA-ei de la sfârșitul anilor 70, ultima generație de aur a Bătrânei Doamne. Gladiatorul de altădată a fost acum două săptămâni în orașul pe care l-a bucurat împreună cu Domide, Brosovszky și ceilalți, oraș pe care, la rându-i, l-a iubit mult. Și în care se întoarce cu drag. Nouă ani plini are Pojoni la UTA, cu două titluri de campion, cu Feyenoord și cu primăvara europeană. E fericit la fiecare revedere cu vechii camarazi (în fotografia lui Viorel Musca îi are alături pe profesorul Dionisie Piros și pe Flavius Domide) și are un farmec aparte când povestește de vremurile de demult.
– Povesteați că prima dată ați văzut UTA în anul 1955.
– În 1955 eram la meci, Avântul Reghin, echipa unui orășel cu 8,000 de locuitori, era în Divizia A, și UTA Arad, Petschovsky, Kapas… Pe mine m-au dus părinții la stadion. Pe atunci așa era, dimineață biserică, după-masă meci. Atunci mi-am spus că eu voi juca la echipa asta! Încet-încet, în fotbal trebuie să ai și noroc…
– Cum a evoluat traseul dumneavoastră?
– Eram la Reghin, Târgu-Mureșul
n-a avut adversar și ne-a luat pe noi. La naționala de juniori era antrenor Gheor­ghe Ola, a venit la meci. După meci vine în vestiar și mă întreabă din ce an sunt născut. Îi spun – Din 42. N-au trecut două săptămâni și vine telegramă – Mergi la București, la trial. Acolo m-am întâlnit cu Hălmăgeanu și alți fotbaliști ce aveau să devină cunoscuți. Eram trei inși din Târgu Mureș, doi de la Reghin. Nea Gigi Ola i-a zis lui Mircea Angelescu (președintele FRF timp de nouă ani) – Vezi că am un fotbalist bun de la Reghin! A venit repriza a doua a meciului din trial, Angelescu spunea – Nu vezi că abia poate să meargă? Păi ce antrenamente făceam noi în Divizia C și ce făceau ceilalți… – Nu-i nimic, mi-am spus, dacă nu e, nu e. Dar a mai fost încă un trial, se făcea lotul pentru turneu în Portugalia, ne gândeam – Pe mine nu mă ia, pe mine mă ia, fiecare cum simțea. Eu stăteam și nu spuneam nimic. Am mers acasă, când a venit telegramă să merg la București. Am mers, stăteam în gară, mă întrebam unde e Federația, când mai văd unul cu o sacoșă. M-am gândit că și el era convocat. Era Tomeș (n.r. fotbalistul UTA-ei de la începutul anilor 60, apoi component al Crișului Oradea). Aproape o lună am stat în cantonament, apoi am plecat. Din țările socialiste numai noi am fost, portughezii n-au vrut să primească
RDG-ul.
– Încă nu era România așa îndoctrinată.
– Nu. Am făcut 0-0 cu RFG (Repu­blica Fedrală Germană), i-am bătut pe olandezi, pe belgieni, dar la golaveraj s-a dus Belgia. După aia s-a înființat Viitorul (n.r. juniorii au intrat direct în Divizia A, dar FRF i-a scos la jumătatea sezonului), automat am ajuns acolo, Ola era antrenor. La un moment dat, stăteam în cameră la „23 august” și vine un soldat la mine, nu știam ce grad are, nu știam stelele: „Generalul vrea să discute cu dumneata”. Era vorba de generalul Ion Gheorghe (n.r. atunci adjunct al Ministrului Forțelor Armate): – Vii la Crișana Oradea? – Mă duc, dar îmi trebuie locuință, vreau să mă însor. – Îți dau locuință! M-am dus. Acolo, la un moment dat, vine un militar la mine acasă: – A trimis tovarășul comandat înștiințare că sunteți lăsat la vatră de două săptămâni. Nici nu știam că sunt la vatră!
O jumătate de an am jucat în Divizia B, am câștigat campionatul cu 6 puncte, apoi a fuzionat Crișana cu Crișul. Am terminat locul 6 în Divizia A, dar eu am făcut hepatită și am stat un an. A căzut echipa din A. Mă gândeam ce să fac, conducătorii îmi spuneau să rămân. Le-am zis că dacă nu avem șanse de promovare la jumătatea campionatului, nu mai rămân. Jucam pe la Lupeni, vai de mine, îți dădeau de te rupeau în două. Atunci am zis că nu mai vreau. Într-o zi a venit Alexandru Panici, de la UTA, i-am spus că va fi problemă, că nu îmi dau dezlegarea, dar mi-a răspuns – Facem noi cumva. M-am înțeles la absolut tot și am plecat, însă nu aveam drept de joc de la Oradea.
UTA m-a chemat și în deplasare, le tot spuneam – Cum să merg și să nu joc?! Mă ia dracu! Un an am stat. Umblam la antrenament, jucam cu juniorii, să fiu în joc. Catastrofal!
– Și cum s-a rezolvat?
– A venit Ceaușescu din vizită de la Praga, a urcat în avion la Arad. Acolo era prim-secretarul PCR de la Arad, Baba. L-a întrebat – Ce-i pe la voi? Dar acolo era și Haș, prim-secretarul de la Oradea. Baba i-a spus – Îl avem de un an pe Pojoni și nu joacă. – Știu!, i-a răspuns Ceaușescu, apoi le-a zis – Rezolvați-l! A doua zi vine Panici – Hai după dezlegare. Oradea, restaurant, Șoani-baci (Panici),  eu, dincolo, conducătorul de la Crișul – Ați adus ăia 15,000? – Am adus. – Dați aici! Dar eu știam cu cine stăm de vorbă, era unul Bărbulescu. – Stai, dă carnetul și dezlegarea, apoi  primești banii! – N-ai încredere? Până la urmă, am făcut schimb, noi cu dezlegarea în mână, el cu banii în mână!
Intermezzo. Cum UTA a avut un Francisc Neuman, Oradea a avut un super-entuziast al fotbalului, pe Ștefan Hittner, cel care îi oferea găzduire lui Iosif Petschovsky pe când juca la CAO. Bătrânul Hittner era lângă echipa Oradiei și în anii 60. Pojoni povestește: Hittner venea înainte de meci, mă lua deoparte și mă întreba – Cum te simți? – Bine! – Vezi că ai încă 300 de lei primă, dar nu zi la nimeni! 300 de lei era prima obișnuită. La încălzire, mă întreba Solomon: – A fost la tine? – A fost! – Și la mine! Se termina jocul și „bătrânul” ne instruia: – Te rog să mergi în cabinet la doctor, te așteaptă. Acolo era prima!
– La UTA?
– Am venit la Arad, aici ne-am stabilit, aici a născut-o nevasta pe fiica noastră, când am venit era însărcinată. Nouă ani am jucat. Îți spun un lucru, extraordinar cum m-am simțit!
– Două titluri ați câștigat.
– În 68, am primit și drept de joc, a venit Petescu, a venit Lereter. Trei inși. Jucam la început lângă Bakos, el era fundaș central, Lali (n.r. Lereter) juca la mijloc. Dumitrescu l-a băgat pe Brosovszky. Echipa era: Gornea – Biro, Bakos, Pojoni, Brosovszky – Domide, Petescu, Lereter – Moț, Axente, Dumitrescu.
Înainte de campionat, ședință, să terminăm în primele șase. Încet-încet, a început să se cristalizeze echipa, iar la un moment dat nu mai puteam să pierdem! Așa de bine ne-am înțeles, fiecare știa ce are de făcut, aveam două-trei scheme la care mușca toată lumea, habar nu avea ce vrem noi.
– Descrieți o schemă?
– Lovitură liberă de la margine, toată lumea credea că vine centrare fantastică. Axente punea mingea jos, centra la poarta opusă, dar afară, la linia de corner. De acolo, Petescu întorcea cu capul, iar Domide dădea cu capul, gol! Nu putea să facă nimeni nimic. Dacă noi am dat un gol, foarte greu am primit, de la orice echipă. Și când am jucat cu Feyenoord, după
1-1, ne gândeam că 0-0 pentru noi e bun.
– La sfârșitul sezonului 1968-1969, UTA era campioană după 15 ani.
– Îmi amintesc că era și Vagonul în A, a câștigat la noi după ce noi bătusem 5-3 în tur. A avut un noroc, așa e la fotbal, noi am avut o mie de ocazii. Eram obligați să batem la Cluj și am bătut 2-0. Era frumos, lumea ne aștepta la pod la Grădiște. Eu am spus că nu ies din mașină când am văzut ce era acolo. Cine a ieșit? Șchiopu!
Era el din cartier, dar au aruncat oamenii cu tot ce au avut, cu lumânări, tot l-au ars! Apoi am venit la Astoria, lumea era după noi. Eu eram cu ne­vasta, prin bucătărie am ieșit afară. Oamenii au observat că încet-încet
ne-am dus acasă și au venit unde locuiam. Noi stăteam pe Ecaterina Varga. Pe la 2,00 noaptea, au început să scandeze, cea mică așa s-a speriat, m-a luat de gât – Ce vor, tati, cu tine? – Stai liniștită!
Apoi, pupăză peste gură, Legia Varșovia. Aici trebuia să-i batem. Ne-am dus, peste ei, peste ei… La pauză, ne-au spus beți cafea, beți! Am băut cafeaua. Când a început repriza a doua, parcă nu mă interesa. Biro striga – Aveți grijă să rămânem la 3-0! Ne-am uitat la tabelă, era deja 6-0! Venim acasă, ajunge avionul la Arad, noi coborâm, nea Nicu și doctorul vor și ei să coboare, dar sunt opriți – Nu, nu! Am primit telegramă, mergeți la București. Am primit amendă, trei luni nu ne-a dat indemnizație.
(Va urma)