Povestea fantastică a unuia din campionii ultimei generații de aur. Eugen Pojoni: „Am fost 16 mari și tari” (II)

Vine din Reghin, orașul chitărilor și al viorilor, s-a născut în vreme de război, pe 1 ianuarie 1942. Dar lăsăm istoria să-și urmeze cursul și vorbim despre fotbalul frumos din anii trecuți, pentru că stăm lângă Eugen Pojoni (Jenö Pozsonyi), unul din apărătorii de fier ai UTA-ei de la sfârșitul anilor 70, ultima generație de aur a Bătrânei Doamne. Gladiatorul de altădată a fost săptămâna trecută în orașul pe care l-a bucurat împreună cu Domide, Brosovszky și ceilalți, oraș pe care, la rându-i, l-a iubit mult. Și în care se întoarce cu drag. Nouă ani plini are Pojoni la UTA, cu două titluri de campion, cu Feyenoord și cu primăvara europeană. E fericit la fiecare revedere cu vechii camarazi (în fotografia lui Viorel Musca îi are alături pe profesorul Dionisie Piros și pe Flavius Domide) și are un farmec aparte când povestește de vremurile de demult.
(…)
– Citisem că FRF a vrut să suspende, inițial, UTA, din competițiile europene. Dacă se punea în practică, meciul cu Feyenoord nu s-ar fi jucat!
– Nu s-a mai întâmplat, dar ne-au tăiat ”supraalimentația”, era 2,000 de lei. Anul următor, când am căzut cu Feyenorod, a venit mesaj de la FRF – Dacă pierdeți numai cu 3-0, aveți primă! Noi, când am mers acolo, la stadion, ieși de obicei să vezi terenul, tribuna, nu era aproape nimeni. Am mers în vestiar să ne îmbrăcăm, iar când am ieșit, era arhiplin! La încălzire, i-am zis lui Broși (n.r. Brosovszky) să dea o minge în tribună, să vedem cu reacționează. Broși a dat imediat, au sărit ăia în sus! Noi am știut ce am știut, să nu primim gol. Când l-a văzut Mister Stadion (n.r. îngrijitorul arenei De Kuip) pe Biro că a scos o glie, a strigat – No,  no! și a pus-o înapoi. La gol, nimeni nu l-a văzut pe Bubu că apare la centrare, el era mic, gol!
– Sunt greu de cuprins nouă ani de UTA…
– Într-un an, am mers în Libia. Ne-au dus în deșert, mergea avionul de două ore, ne întrebam unde coborâm? Deodată, a apărut pista, era o oază cu teren de fotbal, handbal, tenis. Eram la turneu noi, o echipă din Azerbaidjan, tineretul Algeriei și echipa lui Take Macri (n.r. fostul fotbalist al Rapidului, devenit unul dintre antrenorii importanți ai României). Era un frig că seara că toată lumea mergea în sprint în cameră, după ce ziua erau 40 de grade! În fiecare zi am vomitat acolo. Mergeam la meci, jucam cu Biro ”66” – Stai că nu mai pot îmi vine să vomit. – Nu pleci nicăieri, să terminăm jocul! Doctorul îmi făcea mereu program separat. Venim acasă, în Franța, în avionul de România, îi cer stewardesei – Mie să-mi aduci un coniac! Ori mor, ori… Pe dracu n-am avut!
– Când UTA a cucerit titlurile din 1969 și 1970, erați cam același efectiv.
– Am fost 16 mari și tari. De câte ori am jucat noi cu injecții… De asta sufăr eu acuma. Nu aveam ce să facem. Dacă scoți un jucător, doi ,din ritm, din stil, e catastrofal. Câștigam titlul și a treia oară, dar am avut pur și simplu ghinion, trei meciuri le-am pierdut în minutul 90. Am și spus că nu mai joc atunci!
– Se vorbea și de o conspirație a Bucureștiului, care nu mai răbda încă un titlu câștigat de UTA.
– Și asta era ceva. Am jucat la Constanța. 0-0, a venit o centrare, am preluat pe piept, era un arbitru din București, a dat penalty. A venit Biro din spate și l-a împins. Eu l-am prins să nu cadă și mi-a dat roșu. Am ajuns la Comisia de Disciplină, pe hol mă întâlnesc cu Rică Răducanu: Să trăiești bozgore, ce-ai făcut?  – M-a dat afară. – Nu-i nimic, noi primim avertisment! La Comisie, mă întreabă: Cine l-a împins pe arbitru? – De unde să știu? – Nu cumva a fost Biro? Biro fusese suspendat 3 etape, dacă spuneam, lua un an. – Nu-i problemă, trei etape de suspendare. Dar înainte de ședință, venise Puiu Rapaport, conducător la Pitești, eram în relații bune, vroia să mă ducă acolo, mi-a făcut semn – Minim două  etape iei! Noi aveam  meci cu ei. Vine apoi și Rică afară, bucuros:  Ți-am zis? – Rică, dă carnetul: uite, două etape ai și tu!
Mergem împreună la Casa Armatei, Rică zice – Bem o bere și te duce un prieten la aeroport! Mergem acolo, el: – A venit Rică, a adus și pe bozgoru cu el! Am băut o bere, apoi un prieten de-al lui mă duce la Băneasa la aeroport. Bilete la Arad nu mai erau, nici la Timișoara. Norocul meu că văd că vine o gagică cu un grup, o știam de la cursele noastre. O rog – Ajută-mă să ajung acasă! Ea îmi dă tabelul cu turiști, așa am ajuns și ghid.
– Urmăream imaginile de la meciul cu Feyenoord alături de ofițerul de presă al olandezilor și remarcam împreună fizicurile extrem de tari ale combatanților, net superioare prezentului. Ce s-a schimbat între timp?
–  Ca și copil, eu îmi amintesc că televizor nici nu era, radio era unul singur. Era în schimb grădinărit, mâncam la verdețuri, ca să nu mai mergem acasă să mâncăm. Apoi, ne jucam unde curgea apa, pe lângă o livadă. Paznicul venea după noi, noi ne băgam, sub apă, el se speria că ne-am înecat. A doua chestie, atâta am jucat fotbal, de dimineața până seara! La Reghin,pe malul Mureșului aveam un teren, am furat din fabrică materiale și ne-am făcut poartă. La pauză,săream în Mureș, jucam prinsa. Iarna, nu mai vorbesc. Și la noi, la Reghin, erau minus 30 de grade. Acum, și la noi, și în Ungaria… Polonezii nu mai sunt așa. Uită-te în campionatul german câți polonezi sunt, cehii, și așa mai departe. Noi ne-am făcut comozi până la Dumnezeu, și ungurii la fel. Eu am fost la două meciuri în Ungaria, când a făcut naționala 1-1, era Sandu Mircea, am stat cu ei, discutam. Jucătorii oferă puțin, dar au pretenții groaznice. Eu sunt de acord, dă-i, că nu e ușor să fii fotbalist. Dar dacă o faci, fă-o ca lumea. Și mai e un lucru. Tot ca și copil, îmi amintesc de o vorbă – Uită-te la vagabondul ăsta de fotbalist! Acum știi ce e? Se duce taică-său și dă bani să-l primească. Eu, copil, nu știam cu stângul, aveam un prieten, el  nu știa cu dreptul. Dădeam ore întregi, eu cu stângul, el cu dreptul, un fel de concurs, încet-încet, intră în sânge că trebuie să câștigi.
– După UTA n-ați mai jucat?
– Nu, doar la antrenamente mai intram, la o miuță, unde am fost apoi. Am carnet de antrenor, am tot. Și la Cugir am antrenat, și la Oradea. Când m-am mutat în Ungaria, am mers la două-trei antrenamente. Unde se uita antrenorul, jucătorii făceau. Unde nu se uita, nu făceau. Am zis că nu e de mine, dacă îl văd pe jucător că nu face ce îi spun, îl bat. Mai bine m-am dus într-o tipografie. Păi, m-am dus la Oravița antrenor, acolo era mină de uraniu, am ajuns și miner, echipa era pe căzute. La un moment dat m-a chemat directorul – Domnu’ Pojoni, noi nu vrem să promovăm!- Și eu ce să fac? – Ce vrei, dar să nu promovăm… M-am lăsat, atât.
– Atacanții contra cărora era cel mai greu de jucat?
– Imi Dembrovschi. Imi niciodată n-a driblat pe loc, doar din mișcare. E cel mai greu când vine în viteză, tu nu știi dacă merge în dreapta sau în stânga. Erau Dumitrache, Dudu Georgescu, Oblemenco, cu el eram prieten foarte bun. Era o generație destul de bună, și la națională
– Apropo de echipa națională…
– Am fost ca rezervă, meciuri amicale. La unul din ele, Angelo Niculescu m-a trimis încălzire, apoi mi-a spus – Stai jos, nu mai intri. I-am răspuns – Nea Angelo, pe mine să nu mă mai chemi că nu mai vin! Soția, Dumnezeu să o ierte, îmi tot spunea  – Pentru gura ta spurcată n-ai jucat în Națională! Și mai e ceva: dacă ești lângă foc, te încălzești mai bine. Eram la Steaua  pe listă…