Sunt unul dintre adepţii respectării legii, oricare ar fi ea. Dacă legea nu e bună, o schimbăm, dar până e în vigoare trebuie să o respectăm! Dar, de asemenea, legea trebuie să fie PENTRU oameni, PENTRU cetăţeni, nu împotriva lor. Ca o mică divagaţie, umblă legenda că în Marea Britanie, la un moment dat, era obligativitatea orei de masă, în special la funcţionari. Care, dacă tot aveau o oră la dispoziţie în mijlocul programului mai trăgeau o bere sau un şnaps. Organele de control, aflând obiceiul, stăteau la pândă şi, automat, cum se urca vreun funcţionar la volan, hop cu amenda! Asta până ce un parlamentar a considerat că legile trebuie să fie PENTRU oameni, nu ÎMPOTRIVA lor. Şi aşa s-a ajuns la acceptarea unei beri, a unui pahar de vin, la o anumită cotă de alcoolemie în sânge.
ANAF – revenind la subiectul fierbinte – trebuie să fie instituţia care veghează la respectarea legislaţiei economice, la estomparea evaziunii fiscale, la însănătoşirea mediului de afaceri. O misiune nobilă, care pentru a-şi atinge scopul uneori trebuie să adopte măsuri dure, extreme. UNEORI, nu DESEORI, cu atât mai mult ÎNTOTDEAUNA.
Acum, ANAF apare în ochii lumii ca o instituţie torţionară, măcar prin metode, care chiar dacă are un scop benefic, riscă să-şi compromită imaginea prin modul prin care îşi exercită atribuţiille. Sunt foarte multe reclamaţii, chiar dacă nu oficiale, prin care cetăţenii simpli, clienţi ocazionali, se plâng de MODUL prin care îşi exercită unii reprezentanţi ai ANAF atribuţiile. Unii, nu toţi, ca să mă feresc de păcatul generalizării. Dar întotdeauna subliniem exemplele atipice, tocmai pentru a atrage atenţia asupra normalului.
Aşa s-a întâmplat, potrivit unor martori oculari (scuzaţi pleonasmul literar) şi la Moneasa, cu prilejul sărbătorii (inter)naţionale ceompetiţionale de mici şi bere, denumită generic Întâi Mai (şi week-end-ul care l-a urmat). Sau, undeva pe Valea Mureşului, unde iarăşi s-au petrecut controale tematice. Foarte bine, foarte logic, evazioniştii trebuie depistaţi, trebuie taxaţi, trebuie să fie aduşi la litera legii. Dar tot atât de bine se putea face asta fără un spectacol mediatic sinonim cu telejustiţia. Conform principiului „tonul face muzica”, aceleaşi măsuri, cu aceleaşi rezultate, se puteau lua într-un cu totul alt mod, prin focalizarea atenţiei asupra prevenţiei, nu asupra faptei deja produse. Primul pas al comerciantului prins cu fofârlica e fie să se „descurce” printr-o mică „atenţie”, fie să-şi recupereze prejudiciul datorat acţiunii coercitive (adică amenda) prin adâncirea… evaziunii! Astea sunt vremurile pe care le trăim. Şi, în plus, reprezentanţii instituţiei financiare şi-au mai ridicat în cap şi cetăţenii simpli, care dincolo de dreptate şi adevăr s-au dus la comercianţi pentru un mic, o bere sau alte produse. Aşa că nu-i de mirare că denumirea de ANAF s-a prelungit, sine qua non, în ANAfura lor, o semiînjurătură desprinsă din literatura lui Constantin Chiriţă.
P.S. Nu sunt convins că instituţia coercitivă se numeşte ANAF sau ceva asemănător, dar oricum s-ar numi, am folosit denumirea ANAF ca pe o găseliniţă ziaristică, menită să dea titlul acestui articol de opinie.

Recomandările redacției