Verbe şi societate

„Patria mea este Limba Română” – zicea dragul de Nichita, şi tare mai zicea frumos, bine şi duios! Poate că de-asta mi-s atît de dragi şi Nichita, şi patria lui care-i şi patria mea.
În patria asta a mea care-i Limba Română, trei verbe nu-mi dau pace, îmi asasinează liniştea şi-mi alungă somnul: a trăi, a vieţui şi a supravieţui. Vreau să spun că nu verbele astea îmi ridică tensiunea la tensiuni periculoase, ci înţelesurile lor, şi nici măcar înţelesurile, ci înţelesurile înţelesurilor mă fac să albesc galopant, vizibil cu ochiul liber.
Din unghiul meu de atac, a trăi ar trebui să-nsemne că munceşti cu spor şi cu bucurie opt ceasuri pe zi, că-ţi duci zilele-n pace şi-n armonie cu tine şi cu ceilalţi, că nu-ţi lipseşte nimic şi că-ţi mai rămîne la masă cît s-arunci nişte oase la cîini şi ceva boabe la păsăret.
Diferit, a vieţui ar însemna să munceşti ca bou’ pînă cazi în genunchi şi să iei ca leafă salariul minim pe economie (salariu fixat de dumnezeii care-şi fixează pentru ei pensii speciale pentru că şed de pomană şi ne fac tuturor viaţa un iad), să-ţi fie groază azi că mîine n-ai ce pune-n gură (că eşti dator vîndut la bănci, iar dacă nu eşti dator tu, că n-ai făcut împrumuturi, eşti dator fiindcă au luat alţii miliarde cu-mprumut şi le-au furat şi vei plăti înapoi băncilor tu şi urmaşii tăi pînă la Judecata de Apoi şi ceva după).
Şi mai diferit, a supravieţui ar însemna să-ţi tîrăşti zilele agonizînd, să mănînci o dată pe săptămînă (dar şi-atunci răbdări prăjite), să stai cu bocceluţa făcută ca să poţi pleca iute cînd or veni să-ţi scoată cocioaba la licitaţie, să vrei să munceşti dar să n-ai nici unde şi nici ce (din cauză că ori eşti prea bătrîn, ori prea calificat, ori nu eşti „tînăr cu experienţă”), să baţi la toate uşile dregătoriilor ca să-ţi strigi amarul şi să ţi se deie cu uşa-n nas, să fii tratat ca o vită de jug ajunsă la capătul puterilor şi care-ncurcă locu-n grajd, să-ţi blestemi şi ceasul în care te-ai născut şi să le urezi „de bine” celor care te-au adus în starea asta.
Între milioanele de români (mai puţin de douăzeci, că-s vremuri grele, deh, şi natalitatea-i în scădere), milioane supravieţuiesc, alte milioane vieţuiesc, iar cîteva zeci de mii trăiesc al naibii de bine deşi fac nimic, ba chiar şi nimicul îl fac prost.
Zice-se că marile viituri aduc cu ele toate gunoaiele. Uneori e-adevărat. Răzmeriţa din decembrie 1989 este un astfel de exemplu de viitură pe valurile căreia au săltat în fruntea ţării tot felul de lepădături.
Drept e că mi se poate răspunde: păi comuniştii au nenorocit ţara 45 de ani, şi tot ei au furat după 1989 – şi-ar fi adevărat. Vezi însă că micii noştri găinari „roşii” aveau în spatele lor, în umbră, „mari investitori” deloc „roşii”, ba chiar cu vechi state de serviciu în societatea aia capitalistă în care viaţa omului e evaluată în bani la preţul pieţei, adică aproape de zero, şi-n care profitul financiar merită orice sacrificii, inclusiv acela al ruinării a milioane, ba chiar miliarde de vieţi.