Căpitanul şi profesorul

La câteva luni de la începutul primului său mandat de preşedinte, mai exact în martie 2005, Traian Băsescu s-a confruntat cu o situaţie ieşită din comun pentru un stat ca România. Trei jurnalişti, Marie Jeanne Ion, Ovidiu Ohanesian şi Sorin Mişcoci au fost răpiţi în Irak. Peste zece ani, tot la doar câteva luni după instalarea unui nou şef de stat, Klaus Iohannis, o grupare jihadistă din Burkina Faso anunţă că a răpit un alt cetăţean român.
Ca un făcut, atât Băsescu, cât şi Iohannis s-au trezit cu o răpire pe cap, cu toate că nici nu au apucat foarte bine să se familiarizeze cu toate secretele funcţiei supreme în stat. Lăsând deoparte speculaţiile care au apărut ulterior, Băsescu, fost căpitan de vas, uns cu toate alifiile, trecut ulterior prin multe funcţii, dintre care cele mai importante au fost cea de ministru al Transporturilor şi cea de primar al Capitalei, a reuşit să rezolve cu bine problema, iar în 22 mai 2005, cei trei au fost eliberaţi. Gurile mai mult sau mai puţin rele susţin că eliberarea ziariştilor s-a datorat în mare măsură faptului că preşedintele de atunci, care a condus celula de criză, a colaborat foarte bine cu serviciile secrete. Se pare că pentru Băsescu a fost începutul unei frumoase prietenii, care s-a sfârşit cu câteva luni îna­inte de terminarea celui de al doilea mandat, când aceleaşi servicii au început să se reorienteze spre… viitor.
Dacă ar fi să fiu cinic, aş spune că spre deosebire de un alt preşedinte al României, Emil Constantinescu, care se plângea că a fost învins de sistem, Băsescu nu a fost învins, atâta timp cât a fost la butoane, ci a stăpânit acel sistem, mai mult, l-a călărit pur şi simplu. Poate că acesta a fost şi secretul succesului operaţiunii de salvare din Irak.
Acum, în cazul românului răpit de teroriştii din Burkina Faso, în fruntea Statului Român se află un profesor, care a devenit cunoscut în ţară şi peste hotare datorită rezultatelor excepţianale pe care le-a avut ca primar al Sibiului. Până în prezent, Iohannis nu a avut mari provocări în calitate de preşedinte al României. Prezenţa sa pe scena publică a fost una decentă, mult mai aproape de ceea ce trebuie să fie un preşedinte de stat modern decât a fost Băsescu. Dar ceea ce contează la urma urmei sunt rezultatele. Dacă ostaticul este eliberat în viaţă, va fi o bilă albă pentru noul preşedinte al ţării şi un plus la capitolul imagine, la fel cum a fost şi pentru Traian Băsescu. Dacă nu, va fi cu siguranţă un eşec şi pentru Iohannis, la fel cum va fi şi pentru Guvern, Ministerul de Externe şi servicii, iar eşecurile aduc după ele bile negre, bile care în cazul politicienilor înseamnă pierderea încrederii şi în cele din urmă pierderea unor voturi. Deci, atât din punct de vedere umanitar, cât şi din punct de vedere politic, este interesul tuturor ca românul să fie eliberat. Personal sper ca profesorul să fie tot atât de inspirat cum a fost şi căpitanul.