Iubire florală: Eugenia Ponta Pete şi-a lansat, luna aceasta, o nouă carte

Eugenia Ponta Pete este profesoară în Pecica, a debutat cu volumul „Cioburi de cristal” (2013), fiind urmat de „Flori de tei” (2014), iar în 14 mai și-a lansat volumul liric „Verde-albastru” (2015), la Casa de Cultură „Doru Petrescu” din Pecica în prezența unui numeros public și a autorităților locale.
De pe-acum, o lectură exigentă se impune volumelor Eugeniei Ponta Pete, spre a developa semnificațiile de taină ale textelor sale lirice. Volumul „Verde-albastru” (după opinia mea, un titlu neinspirat!) e o copleșitoare mărturisire sentimentală, decantată până la marginile spațiului sentimental unde esențele se hibridează. Pe portativul paginilor, se înscrie iubirea, o temă ademenitoare, rafinat strunită în simțiri tulburătoare. Volumul nu seduce prin transparență, pentru că sugerează mai mult decât arată. Experiențele erotice par a descinde din experiențe netrăite, ci imaginate, dar au tendința să se transforme în destin. E o iubire (evit cuvântul dragoste) a cărei frumusețe se scurge peste marginile îngăduite. Tresăltările ei rodesc și se desenează într-un decor floral vrednic de admirație. Tânjirea după împlinire în peisajul sublim alb – astru (astrul cel alb) tulbură simțirea, îndemnată la echilibru prin comuniunea cu natura domestică, cea din grădina casei. Ficțiunea e amprentată de pierderea brutală a iluziilor: „Tu mă aștepți cu primăvara-n brațe”; „Poiana râde”, iar „eu mă opintesc în cuvinte”, în timp ce „amurgul iar miroase a durere” etc.
Paranteza din propria ficți­une e umplută cu niște scrisori pentru părinții de dincolo, menite să indice lipsa de strălucire a existenței. Sistemul sufletesc are acum decupat din viață felia ereditară a copilăriei, dimpreună cu mama și tata, a Crăciunului altfel după pierderea echilibrului genetic. Alba floare de mălin, simbolul mamei, transmite durerea dorului, iar trupul tatei „a nins în flori de iasomie”. E partea elegiacă a sufletului bântuit de tristețe și dor. Din nou iubire e construită ca un spor existențial. „Iubirea, afirmă Blaga, e al doilea surâs al tragediei noastre”. Primul surâs e creația, iar iubirea e izvorul creației. La Eugenia Ponta Pete, totul e o bucurie primăvăratică, buclele de extazuri erotice alternând cu dantelăriile elegiace. Pentru Eugenia Ponta Pete, volumul „Verde-albastru” e prilejul ademenitor de a elabora metafora subțire, croită în atmosfera de parfum floral al grădinii pecicane și cu punerea în buchet a florilor albe, diafane ca un cântec. Lirica vindecă de fericire eul, arzând în iubire închipuită și sedimentând cenușa rezultată într-un rost:
„În casa sufletului meu
Poți intra
Desculț de gânduri potrivnice
Îmbrăcat în petale de rouă albastră…”
La precedentele recenzări de volume (de anul trecut și din celălalt), am apreciat candoarea și sinceritatea sentimentală și surplusul de ficțiune psihologică. Mă mai refeream la ademenirea de a lăsa simțurile în tulbureală spre a le spori caratele și a le da înfățișarea distilată în versuri. Acum afirm că Eugenia Ponta Pete știe a scrie lirică, cunoaște subtilitățile de dincolo de translucidi­tate, precum și ingredientele din rețeta lirică. Apreciez curajul dezvăluirilor, care atinge cu geana impudicul, de a se mărturisi dintr-un alcov imaginar al secretelor feminine. Am spus deja că Eugenia Ponta Pete a atins starea de maturitate poetică. Ea conjugă pe portativul cântecului de iubire sursele de desfătare, inventariind sentimentele tulburate de amintiri.
Mai ar fi ceva de spus. Scrie în armonii ritmate, ceea ce, în alte situații, ar compromite alunecarea spre conservatorism. Versificația stereotipă este identificată de criticii pedanți și de critica autonumită postmodernistă cu o anu­mită inocență a copilăriei poetului. Eugenia Ponta Pete regăsește în această „copi­lărie” o cale de a se reconstitui, ispitită de o copleșitoare poftă de viață în mijlocul frumuseților temporale ale florilor. Cititorului i se transmite o stare de optimism și o veselie ficțională seducătoare și molipsitoare.
Eugenia Ponta Pete are un viitor, un fel de viitor scriitoricesc începând cu acest volum „Verde-albastru”. Știe struni sentimentul liric în alcătuiri poetice, trăiește deplin spre a da fixației o forță dizolvantă și intră în evenimente numai după cum îi dictează sofisticarea sentimentală. Evită ratarea afectivă și regăsește în mofturi de orgoliu sentimental o sursă de desfătare, care în alt limbaj se numește lirism poetic.
Anton Ilica