Arta prefăcătoriei

Acel „Mircea, fă-te că munceşti!” – spus de către actorul Caramitru poetului Dinescu, în zilele lui decembrie 1989 – stă deasupra noastră şi astăzi, ca un veritabil blestem naţional. Nici nu se putea altfel, pentru un popor care-şi ucide conducătorul, aproape fără judecată, tocmai de Marea Sărbătoare a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aşa ceva nu se iartă, decât după spăşirea a câtorva generaţii de muritori creştini… Până atunci, iată că neocomuniştii din fruntea patriei refuză să legifereze votul prin corespondenţă, văduvindu-i astfel pe aproape patru milioane de cetăţeni activi de dreptul ele­mentar de a vota. Acum, în secolul Internetului, când şi copiii de grădiniţă se descurcă pe o tabletă sau pe un telefon cât de cât performant, urmaşii lui Stalin din Parlamentul de pe malul Dâmboviţei încearcă, din răsputeri, să-i pună pe românii din diasporă în imposibilitatea de a vota. De ce? Deoarece politrucii de la fosta „Ştefan Gheorghiu”, bine sfătuiţi de către activiştii de la Radio Moscova, au ajuns la concluzia că cetăţenii care lucrează în „occidentul burghez” nu mai votează cu stânga post-comunistă. Prin urmare, au hotărât să încurce cât de mult votul prin corespondenţă. Apoi, tot urmaşii celor care au furat pământul de la milioanele de ţărani români care au luptat pentru patrie în cele două Războaie Mondiale, au hotărât că noul Parlament „trebuie” să numere peste 450 de „demnitari” şi nu maximum 300, după cum s-a exprimat poporul la ultimul referendum valid. „Codul Silvic” i-a fost retrimis spre promulgare preşedintelui ţării, într-o formulă care-i avantajează doar pe marii hoţi de masă lemnoasă. În faţa tuturor cancelariilor occidentale – care-şi trimit ambasadorii la Guvern şi în Parlament pentru a încerca să prevină deraierile de la normele statului de drept – urmaşii lui Ilici clamează caduca doctrină   a Pactului de la Varşovia privind „neamestecul în treburile interne”. Numai că, dincolo de orice trăire na­ționalistă – firească și respectabilă, dealtfel – atunci când te strecori în Uniunea Europeană și în NATO, res­pecți regulile jocului. Iar una dintre aceste reguli ține de respectarea normelor statului de drept. Din nefericire, clasa politică românească și-a epuizat, aproape iremediabil, capitalul de încredere. Mai ales Parlamentul – care ar trebui să fie ultima redută a democraţiei – a ajuns să reprezinte ultima şansă a hoţilor şi corupţilor de a scăpa de puşcărie şi de rigorile legii. Liderii Camerei Superioare şi a celei Inferioare se prefac doar că respectă regulile elementare ale democraţiei, în vreme ce „interesele de partid” sunt puse înaintea intereselor naţiunii. Parlamentari prinşi cu mâna până la cot  în banul public ar trebui priviţi nu ca nişte „colegi ghinionişti”, ci ca nişte criminali care au furat din hrana copiilor instituţionalizaţi, din medicaţia bolnavilor, din pensiile bătrâ­- nilor şi din salariile de mizerie ale bugetarilor. Iar atunci când eşti condamnat definitiv de către o primă instanţă, oricine ai fi, nu mai func­ţionează prezumţia de nevinovăţie. Dimpotrivă, eşti prezumat „vinovat”, iar în instanţa de apel este doar de datoria ta ca să anulezi această etichetă.