Amăgeala fraierilor

Rezultanta finală a tuturor politicilor ar trebui să fie bunăstarea cetățeanului. De oriunde ar fi el, dacă tot suntem în Marea Casă Europeană. În fond cu… aceste cuvinte magice, spuse în diverse forme, se câștigă alegerile. Delegația FMI a venit acum câteva zile să discute asupra Codului Fiscal în principal, dar și asupra altor puncte. Ministrul Teodo­rovici a spus că „Guvernul nu sacrifică nimic şi trebuie să facă ceea ce face pentru binele economiei naţionale”. Puțin mai la sud, Grecia a luat credite de vreo 240 miliarde de euro și are de plătit, pe 5 iunie 312 milioane de euro către FMI. Ei zic că au bani. Asta dacă cineva îi împrumută, spunem noi. Adică n-au. Au în schimb salarii și pensii medii de câteva ori mai mari decât la noi. În afară de tu­rism, spuneți acum pe loc, un produs industrial de înaltă tehnologie făcut în Grecia. Tsatsiki și gyros-ul , deși bune, nu se pun. Este greu de găsit ceva. Mai la vest însă și luând loc aproape întotdeauna la masa bogaților, Franța a atins o datorie publică de peste 2.000 de mi­liarde de euro. De la ultimul război, cu excepția câtorva ani, bugetul în Hexagon, a fost întotdeauna deficitar, Și cu toate astea pensia medie este mai mare decât în Germania. Iar săptămâna de lucru a bugetarilor este de 35 de ore. Prin con­taminare și în unele ramuri din sectorul privat e la fel. Ori dacă nu se poate, mai puţin se compensează financiar orele în plus. Un mare producător american de anvelope a plecat cu șuturi în dos din Franța, gonit de sindicate. El a spus în
esență că „francezii muncesc trei ore pe zi și au salarii exorbitante”. Fapt este că au plecat și nimeni n-a îndrăznit să spună că pleacă investitorii. Ei și? Vin alții care vor plăti. În fond salariul mediu al unei țări este în mare măsură dat de aceste fapte, dar și de realitățile noastre timp de un sfert de secol.  Așa că la întrebarea de ce avem salariile așa de mici, în comparație cu, hai nu cu Franţa, dar cu țări de mâna a doua din Europa? Răspunsul nu este decât unul singur: de prostie combinată cu ticăloşie şi servilism. Dar nu al celor mulți, ci al celora care, cică ne-au reprezentat. Povestea cu productivitatea nu ține. În fond la toate multinaționalele se sparge norma. Dar plata se face raportat la salariul de mizerie, care de multe ori este egal sau foarte apropiat de cel minim pe economie. Așa că orele suplimentare vor fi plătite la salariul orar de 6, hai 7 lei pe oră. Nu la 12-13 lei, cât ar fi fost normal și acceptabil și de la cei
care au venit să investească… strategic. Numai că n-au avut nici o rezistență din partea clasei politice. Așa că bunăstarea mult visată și cu zona euro prin 2019- 2020, pare un vis urât. Cum să intri în aceea zonă cu 200 de euro pe lună? Sau mai bine spus: la ce bun? Și ajungem la cuvintele lui Năstase din 2004, când se minuna chipurile și el de creșterea economică de peste 8% a României. Și la ce ne-a folosit, dacă salariul minim era atunci de 300 de lei? Adică dacă acea creștere nu s-a regăsit în buzunare şi nu a adus bunăstare. Iar concluzia e una singură: politica de după 1989, cu o mică excepţie, a fost un eşec. O perpetuă amăgeală a fraierilor.