Revolta puşcăriabililor

După 1947, ilegaliştii erau consideraţi a fi comuniştii cei mai merituoşi. Cu alte cuvinte, un neica-nimeni cu doi sau trei ani de puşcărie la activ – făcuţi, de cele mai multe ori, pentru fapte de drept comun – avea un dosar de cadre mai „sănătos” decât un absolvent de facultate, acesta din urmă fiind privit ca un „individ cu deprinderi burgheze”. Aşa s-a ajuns ca „ilegalismul” să fie răsplătit cu pensii şi cu indemnizaţii consistente, cu posturi călduţe sau cu poziţii politice privilegiate. Şi tot aşa au ajuns să se caţere în structurile statului comunist toţi analfabeţii patriei. Astăzi, istoria pare să se repete. Puşcăriile sunt pline de foşti premieri, de foşti miniştri, secretari de stat, deputaţi, senatori, directori generali de prin ministere, primari de municipii reşedinţă de judeţ sau preşedinţi de consilii judeţene. Alţi premieri, miniştri, deputaţi, senatori şi preşedinţi de consilii judeţene îşi aşteaptă rândul la dreapta judecată, în vreme ce prin sertarele procurorilor DNA stau la instrumentare încă alte câteva mii de cazuri de corupţie la nivel înalt. Politicienii cinstiţi au ajuns să fie mai rari decât corbii albi, şi asta deoarece raţiunea de a face politică era, până acum, asociată cu hoţia şi cu îmbogăţirea prin orice mijloace. Cât era „politicianul” de obtuz, de analfabet sau de murdar şi oricât clei avea pe sub unghii de la lipitul de afişe, după un directorat-două sau după un mandat de parlamentar tot ajungea să deschidă poarta unei vile ca-n filme şi să răsucească cheia în contactul unei maşini luxoase. La fel stau lucrurile şi în cazul marilor trusturi de presă, unde mai bine de jumătate dintre patronii acestora sunt astăzi fie după gratii, fie la umbra acestora. Prin urmare, votul dat ieri de către majoritatea parlamentarilor români pentru protejarea primului-ministru Victor Ponta de cercetarea procurorilor DNA trebuie privit ca o revoltă a puşcăriabililor împotriva statului de drept. Majoritatea „domniilor lor” ştiu că, dacă nu schimbă regulile jocului, vor ajunge la puşcărie pentru faptele comise. Aşa au inventat „arestul la domiciliu”, care domiciliu este în fapt o reşedinţă boierească cu piscină, parc, jacuzzi şi săli de fitness. Tot aşa a apărut şi pedeapsa „cu suspendare”, precum şi „dreptul” puşcăriaşilor de a-şi utila celula cu plasme, mobilă luxoasă şi incinte sonore sofisticate. Aruncându-ne în obraz „drepturile omului” – cu toate că puşcăriaşul este, în toate legislaţiile lumii, tocmai un cetăţean lipsit de drepturi – cei din majoritatea parlamentară de astăzi recurg la fel de fel de chichiţe legislative pentru a împiedica bunul mers al justiţiei. Pe „bloguri” personale, puşcăriaşii ne ţin lecţii de democraţie, de virtute şi de trăire creştină, iar posturile de televiziune pe care le deţin „dezbat” noapte de noapte aceste prăpăstii contemporane. Mai rămâne ca, după eliberarea din închisoare, să revendice decoraţii de „eroi în lupta împotriva băsismului”, pentru ca circul nostru mioritic să fie absolut întreg. Sau, cine ştie, se vor împopoţona cu „titlul” de ilegalist şi de luptător împotriva „burghezilor americano-occidentali”, precum au făcut-o şi bunicii lor după 1947…